Ophiucus

CAROUSEL : THE GREAT GAME
Der Graue Wolf (partea intai)

Baiatul cu ochi albastrii pe care-l vom numi Elend s-a nascut la poalele apusene ale Araratului in noaptea de 24 spre 25 decembrie 1899. Idil, mama lui Elend, femeie de o frumusete stranie, cu trasaturi foarte neobisnuite pentru acele locuri, ramasese vaduva in toamna aceea. Barbatul ei fusese atacat de o haita de lupi in timp ce cauta lemne de foc intr-o padure din apropierea satului unde locuiau. In primii ani de viata, Elend a trait intr-o saracie cumplita. El si mama lui erau tinta persecutiilor unei comunitati musulmane extrem de conservatoare ce nu vedea cu ochi buni prezenta in mijlocul lor a unei familii atat de atipice. O femeie vaduva cu un singur copil.
Pe cand Elend avea opt ani, acesta a intrebat-o pe maica-sa ce fel de om a fost tatal sau si cum arata. Idil l-a privit lung pe baiat, si dupa o vreme i-a raspuns zambind ca avea ochi albastri ca si el. Apoi, dupa o scurta ezitare a adaugat ca tatal lui adevarat avea o blana deasa, stralucitoare , gri si o cruce alba pe frunte.
Blana? A intrebat nedumerit copilul. Da, i-a raspuns femeia, era seful haitei. Apoi i-a spus o poveste despre cum ea a ramas fara lapte pe cand el avea doua luni. Erau atat de saraci ca nu-si puteau permite sa tina nici un animal in gospodarie. Nici o amarata de capra. Vecinilor ii era frica sa le ceara, asa ca si-a luat copilul in brate si s-a dus cu el in toiul noptii sa caute haita. Lupoaica ce tocmai fatase i-a venit in ajutor si l-a alaptat pe micutul Elend.

[…]

In primavara anului 1907, Idil stransese suficienti bani pentru lunga si anevoioasa calatorie pe care avea s-o intreprinda. Si-a luat copilul, pornind impreuna catre Constantinopol . Putine lucruri se stiu despre primul an pe care acestia l-au petrecut in Marele Oras de pe partea europeana a Stramtorii. Cert e ca in vara anului 1909 Idil se casatoreste cu cel pe care-l vom numi Çetin, un ofiter de cariera, un barbat frumos, care pe langa faptul ca era foarte bogat si influent, avea si viziuni foarte liberale, foarte europene. Çetin isi adora noua sotie si l-a crescut pe Elend ca pe propriul copil. S-a ocupat intens de educatia lui, angajand cei mai buni profesori europeni care puteau fi gasiti in Constantinopol. La 14 ani, Elend vorbea fluent engleza, franceza , germana si italiana, era atras de lucruri tehnice, vroia devina inginer, dar sa urmeze si o cariera militara. L-ar fi ajutat fizicul impresionant dar si abilitatile in manuirea armelor si a luptei corp la corp.
13 octombrie 1914, ora doua noaptea, Geneva, cheiul sudic al Ronului.
 Çetin este ucis de doi agenti rusi in timp ce acesta incerca sa fuga in Franta. Ofiterul turc avea asupra lui o valiza cu documente foarte importante ce trebuiau sa ajunga cu orice prêt dincolo de granita. Diplomatul pe care-l insotea, a fost gasit mort inainte cu o ora, in camera hotelului Beau-Rivage. Pana dimineata, Politia elvetiana ascunde cadavrele, obiectele personale,  stergand practic orice urma a prezentei celor doi barbati in Geneva .

[…]

Gallipoli, August 12, 1915.

Ascuns intr-o tufa de unde ii putea vedea pe toti englezii, Elend avea cea mai avansata pozitie . In spatele sau, la a aproape un kilometru, erau liniile de aparare turcesti concentrate la vest de Büyük. Artileria lovea din ce in ce mai aproape oprind inaintarea dusmanului, punand in in acelasi timp in pericol si lunetistii otomani ascunsi peste tot in vale.

Elend îl tinteste pe ofițerul care-și condusese soldații în ruinele unei ferme. Imediat după ce il împușca pe britanic în cap, Elend este lovit de explozia unui obuz al propriei artilerii. Își pierde cunoștința și are viziunea unui cal uriaș de lemn și a unei femei frumoase cu fața vopsită în alb. Cu partea stângă a frunții crăpate și fața plină de sânge, tânărul Elend se târăște până la ruină, smulge insigna ofițerului pe care îl împușcase și apoi își pierde din nou cunoștința, de data aceasta pentru o perioadă lungă de timp.
Se trezește într-un spital din Germania.

Oamenii de acolo descoperă că are doar 15 ani și nu avea vârsta legală sa intre în armată. Printre efectele personale găsite asupra lui a fost și insigna de  la bereta ofițerului britanic. În timpul recuperării în Germania, mama lui moare de cancer uterin. Totul plecase de la o alergie provocată de excesele ei sexuale total neobișnuite. Odată cu moartea ei, Elend devine moștenitoarea unei bogății fabuloase. Bogăția lui Çetin.Prăbușirea Imperiului Otoman l-a lovit profund pe Elend.

Din acest moment, scopul vieții lui a fost să-și folosească toată averea, tot ce rămăsese din tatăl său vitreg pentru a răzbuna nedreptatea făcută de Puterile Occidentale. De acum înainte și până la sfârșitul vieții sale, avea să lucreze în umbră, avea să folosească slăbiciunea inamicului pentru a-și ascunde scopurile, să folosească orice mijloace permise în Islam pentru a-i face pe necredincioși să îngenuncheze. Dar înainte de a deveni mentor al noului partid național-socialist din Germania, înainte de a-l întâlni pe Schicklgruber – micuțul austriac cu care avea atât de multe în comun -el  trece prin diferitele saloane inițiatice europene și americane dar mai ales prin cele sufite din Orientul Mijlociu. Din umbră sprijină mișcările arabe de emancipare pentru a provoca incidente în zonele mandatelor franceze și britanice. De fapt, începe să creeze atât de multe organizații încât isi permite chiar ca acestea sa aiba dispute între ele.

În Europa, național-socialismul german și fascismul italian capătă din ce în ce mai multă influență. Influența lui Elend crește odată cu ele. Oamenii Soarelui Negru aveau să-l numească „Ellender”. El se plimba îmbrăcat la fel ca ofițerii SS, în negru, dar nu poarta nici un insemn militar, cu excepția trofeului său foarte prețios, insigna acelui nefericit ofițer britanic pe care îl ucise la Gallipoli. Oriunde merge un câine uriaș cenușiu cu ochi albaștri îl însoțește. Din diverse motive, vom evita să descriem modul în care Elend folosea acest animal.

Trebuie spus că modul în care a acționat Elend pe parcursul întregii sale vieți după Marele Război a fost perfect. A rămas în umbră și a influențat tot ce putea fi influențat.
 A făcut o singură greșeală în timpul unei călătorii în Portugalia. Într-o noapte, în februarie 1941, a pariat foarte mult la un Cazino , undeva pe malul Atlanticului. A pariat foarte mult și a pierdut totul. Englezii care i-au tras-o și-au arătat bunăvoința când Elend a spus că trebuie să aștepte câteva zile înainte de a-și plăti datoria:
„Nu am nevoie de banii tăi”, a spus englezul, „Am nevoie de bereta de pe capul tău”. Elend și-a pus jos bereta visinie și a vrut să scoată insigna de bronz cu care era decorata.
„Nu, nu, nu”, a spus englezul, „pune-o la loc. O vreau cu tot cu insigna.”

În timp ce rezultatele celui de-al Doilea Război Mondial au devenit din ce în ce mai clare, Ellender a simțit că nu mai este timp și trebuie să acționeze. Soluția finală ii oferea această oportunitate. Soarele Negru i-a pus la dispoziție tot ce avea nevoie.

[…]

În anii de după război, a folosit trucuri pentru a intercepta un transport foarte important care venea de la Odesa, si urma să străbată aproape toată Europa pentru a ajunge în Elveția. O cantitate imensă de aur a intrat în posesia lui Elend. Cu toate acestea, un incident la granița dintre Elveția și Franța, foarte aproape de locul în care fusese ucis tatăl său vitreg, l-a făcut să nu devină proprietarul întregului transport. Avea sa regrete asta toată viața.

Crearea statului israelian ia oferit lui Elend o sursă noua si nesperată de oportunități. Era ceea ce își dorise de mult, un Dușman. Arhi-inamicul. A fost mai ușor decât Soluția Finală. În acest fel, el putea ține în sah întreaga planetă, finanțând grupuri  in randul carora fusesera recrutati  sufficient de multi Fedayin dementi dornici să arunce lumea în aer. A fost suficient să facă semnul pe care îl făcuse în fața naziștilor, pentru a I se deshide toate portile în lumea musulmană. Semnul lupului

[…]

CAROUSEL : THE GREAT GAME
Spalare de geamuri (partea intai)

August 29, 1922, Paris Arondismentul  XVI, ora 19 : 30.
Un transformator electric ia foc la iesirea dintr-un subteran aflat in apropierea rezervoarelor Passy (Copernic). Intre timp, la 50 de metrii distanta, in curtea interoara de la 44 Rue Copernic, Pierre zis “Le Nez” cade de la etajul 2 in timp ce spala geamurile.
Complicatiile create de fratii Alfred si Berenger Sauniere, preoti din departamentul Aude, in sudul Frantei, au facut ca lui Pierre sa-i  fie desemnata delicata misiune de a tine sub observatie anumite obiective si persoane implicate in Afacere. Astfel ,“Le Nez” se afla in serviciul lui Madame Elisseieff ca maître d’hôtel la data decesului. Pe 30 August, Parchetul Parisului a considerat  cazul ca fiind « moarte  accidentala ». CUT !

[…]

Rendez-vous rate

Submarinul HMS Seraph a sosit la punctul de întâlnire ținand sub observație Casa de pe malul marii, vila Sitges, cu pereți sai albi și acoperiș din țiglă roșie. O lumină albă aprinsă în podul vilei, vizibilă doar dinspre mare, dădea semnalul. 4 caiace mici au adus la țărm, în tăcere, ofițerii americani și britanici conduși de generalul Clark. Situată la exact 20 de mile vest de locul unde Meridianul Parisului pătrunde în nordul Africii, ferma Sitges din Messelmoune, era pe cale să găzduiască în secret absolut, o întâlnire americano-engleză în prezența rezistenței franceze. Obiectivul acestei misiuni secrete, cu numele de cod „Operațiunea Flagpole”, a fost să ajungă la un acord cu generalul Charles E. Mast. Generalul Clark trebuia să asigure cooperarea franceză la planificata invazie Aliată a Africii de Nord. 2 săptămâni mai târziu a început Operațiunea TORCH.

[…]

ORAN: La primele ore ale zilei de 8 noiembrie, un infanterist de 30 de ani, repartizat la regimentul 16, din divizia 1 infanterie, debarca alaturi de camarazii sai pe plaja din Arzew. După campania din Africa,tanarul participa la debarcarile din Sicilia și Normandia,  participa la lupte în Belgia și Cehoslovacia și filmeaza cu o cameră de 16 mm eliberarea lagărului de concentrare Falkenau. Numele lui este Sam Fuller. CUT!

[…]

Octeville, May 14, 1943, 8:20 PM
De la fereastra mansardei, tanarul contempla imaginea spectaculoasa a unui apus de soare peste rada portului. Putin mai in larg, se putea distinge chiar si Fortul Central al Digului. Stand cu spatele la  interlocutorul sau, Pierre facea asta de ceva vreme, ignorand faptul ca “M”,  probabil cel mai important om al serviciilor secrete Germane continua sa-si expuna planurile legate de Operatiunea “Periskop”. Francezul ignora si momentrul in care intra pe usa aghiotantul . Pe o masa alaturata masivului birou in spatele caruia sedea “M”, ofiterul aseza tacticos valiza in care se afla pretioasa Masinarie . Abea dupa ce Quartiermeisterul  dadu sa deschida valiza, Pierre isi intoarse privirea analizand cu atentie acest nou model, cu totul aparte si complet nefamiliar .
“Ei bine, ce spui?” Intreba “M”, urmarind cu vizibila iritare reactiile francezului.
“Nu sunt foarte sigur, dar voi merge pe incredere. Am de ales?”
“Evident ca nu!”
“Atunci sa nu mai pierdem vremea !”
“De accord”, conchise “M” asezandu-si cu grije trabucul in scrumiera aurita. Pierre zambi discret remarcand strania preferinta in alegerea brandului: Romeo y Julieta. Pana la urma, asemanarea dintre  batranul spion cu origini valesiene care alesese sa lucreze pentru Abwher si faimosul leader de peste Canal, era una evidenta. Dintr-o mapa rosie de piele care se afla in dreapta lui pe birou, “M” trase o foaie ce continea un text dactilografiat:
“Au chef du monde le grand Chyren sera, Plus outre, apres ayme, craint, redoute: Son bruit et los les cieux sur passera, Et du seul titre Victeur, fort content.”
“Ah, interesant” raspunde Pierre fara sa-si ascunda discomfortul:
 ”Centuria VI, Catrenul 70 . CVIQ70. Cu alte cuvinte, avem … ia sa vedem…Da ! “Victeur”, trei puncte si o linie. Simfonia a Cincea in C minor, Opus 67.”
“De accord . Si daca tot am ajuns  la asta…Ai vreo preferinta legata de numele pe care-l vei folosi? Te intreb pentru ca eu am o prima sugestie.”
“Sunt nerabdator sa o aud…” ingaima Pierre dandu-si ostentativ ochi peste cap.
“ MAURICE !” arunca batranul fara nici o ezitare.
“ Asta e o gluma?” facu francezul , vizibil incurcat:” NU ! cu siguranta, nu !”
“Ai dreptate. A fost o gluma si a fost una complet deplasata. Hai, relaxeaza-te baiete ! Nu o lua  asa in tragic. Amundoi riscam in egala masura. Daca vom supravietui acestei nebunii, la terminarea Razboiului vom fi oricum crucificati. Indiferent care vor fi invingatorii…
“ Avem mai putin de sapte ore la dispozitie pentru a stabili un protocol acceptabil  pentru toate…”
“ Foarte bine atunci ! O singura mentiune mai am de facut. Numele de cod nu a fost ales de mine ci de cineva foarte apropiat dumnitale. Asadar, Numele de cod pe care-l vei folosi la interceptare va fi CHYREN. Repet: Chyren ! Sper ca am ajuns la o intelegere in privinta asta…”

[…]

 Mai 15, 1943, Biville. Cu complicitatea unui grup din interiorul Abwehrului, persoana de legătură în vârstă de 23 de ani care folosește numele de cod „Chyren” participă la a treia fază a operațiunii „Periskop”. Acest liason așteaptă un semnal luminos de pe mare, din direcția insulei St Anne. Tânărul va fi recunoscut după imbracamintea  sa.  Un peacoat neagru, o boneta marinarească de lână și o pereche de monkey-trouseri albaștri. CUT!

[…]

THE DOG ,THE RED ONE

Horty Miklos utca, Kolozsvar, Transilvania.
Putin inainte de ora 11 seara , Laar Flori, tiganca din Rascruci care lucreaza ca slujnica in casa profesorului Fekete, isi termina treburile si se pregateste sa plece. Pe timpul verii Flori locuieste la sora ei mai mica, Marica, pe strada Bámffi  colt cu Horty, vis-à-vis de Sinagoga. De obicei in zilele din a doua parte a saptamanii, munca ei se prelungeste uneori pana dupa miezul noptii, asa ca femeia este nevoita sa isi ia lucrurile din vestiar, din Anexa ce se cealalta parte a locuintei profesorului. Anexa ocupa jumatate Nordica din etajul intai al cladirii. In aceasta anexa, Fekete are vastul sau birou unde isi primeste clientii. Desi accesul in Anexa este zilnic, in ultimii sase ani de cand lucreaza la aceasta familie, Flori a intrat doar de doua ori in cabinetul profesorului. Prima oara a intrat acolo ca sa ii duca barbatului ceai si niste medicamente. A doua oara ca sa faca curat.  Adevarul e ca locul acela sobru si intunecat o ingrozea peste masura. Peretii erau acoperiti in intregime de lambriuri din lemn masiv. Nu exista nici un geam. De fapt existasera dar motive de nestiut, au fost zidite Singurele surse de lumina erau lampa de birou cu abajur verde si cea de pe plafon, identica cu cea de deasupra mesei de billiard din fumoar . Insa nu obscuritatea facea ca acel loc sa o ingrozeasca. Ci privirile sticloase si lipsite de viata ale animalelor impaiate care se aflau peste tot in jur. In ziua in care fusese trimisa acolo sa faca curat, a stat aproape zece minute sa privesca cu fascinatie si nedumerire ceva ce aducea a veverita imensa cu aripi de liliac. Un alt motiv de neliniste a bietei tiganci era prezenta acelei statui sau mai bine zis a acelui manechin negru asezat intruna din colturile biroului. In marime naturala, manechinul din lemn, folosea drept suport pentru niste vesminte ciudate si un cap supradimensionat de caine. De mana dreapta era prins un toiag iar in cea stanga , tinea un fel de cruce de alama. Dupa ce a studiat o vreme manechinul, Flori a scuipat de trei ori in san, a soptit un descantec si apoi a fugit jurandu-si ca nu va mai intra niciodata in biroul profesorului. Cu toata spaima pe care animalele impaiate i-o provocau, prezenta lor acolo nu o surprindeau pe slujnica, si asta dintr-un motiv foarte simplu. Fekete isi impartea Anexa cu Lajos, taxidermistul in varsta de treizeci de ani care arata ca de saptezeci. Ca sa ajungi in Anexa trebuia sa intri intr-o anticamera mare plina de fotolii din piele si cateva masute. Prima usa pe stanga, inaintea celei care da in biroul profesorului, era cea a laboratorului in care Lajos isi impaia animalele. Din cauza asta, anticamera care ar fi trebuit sa fie un loc relativ confortabil pentru clientii lui Fekete, retinea in permanenta un miros suspect de chimicale si inca ceva nedefinit.

In seara de joi, Intai Iunie 1944, Flori apasa clanta usii de la intrarea in Anexa si da sa intre in anticamera. Nu e ceva neobisnuit sa sa fie atat de intuneric aici la ora asta. Insa doua lucruri o fac sa se opreasca brusc, amanandu-I gestul de a inchide usa in urma ei. De sub intrarea din stanga, se prelinge pe podea o dara de lumina palida, semn al prezentei cuiva in laborator. Apoi un fosnet violent, precipitat si un geamat puternic de femeie:
“Jaj, mi történt?” striga aceasta infundat.
“Semmi semmi ! Cineva a deschis usa de la Intrare” se aude in soapta vocea Profesorului.
“Sigur trebuie sa fie femeia…Las-o in pace. Oricum trebuie sa plece la ora asta !”
Femeia din inauntru scoate iar un strigat scurt si apoi se aude iar vocea soptita dar autoritara a taxidermistului:
“Tine cureaua mai scurt si nu te misca acum!”
Flori inchide usor usa de la intrare, apoi pe varfuri o ia spre dreapta, indreptandu-se spre Vestiar.
“Sa fie doamna Eszter oare ?” se intreba femeia in timp ce isi strange in graba lucrurile.
Vocea tremuranda a unei femei care rosteste o incantatie intr-o limba necunoscuta se aude  venind dinspre laborator. Nu e vocea doamnei Eszter, deci mai e o femeie cu ei, isi zise Flori, crezand ca gandul asta o va linisti cumva. Insa zgomotele deveneau din ce in ce mai puternice, din ce in ce mai violente. Urmeaza un schelalait, apoi se asterne linistea.
“E timpul sa ma car dracului de aici, pana mi-e bine !” gandi tiganca saltandu-si sacosa de panza. Insa in momentul in care iesi din vestiar, sunetele scoase de Eszter se auzira din nou. Din ce in ce mai puternice, din ce in ce mai ritmate.

Flori statu acolo nemiscata in intuneric o bucata de vreme incercand sa-si inchipuie ce se putea petrece dincolo de usa laboratorului. Cu cat zabovea mai mult insa, gandurile, fiinta ei, totul se murdarea gradual si ireversibil. De la un minut la altul devenea evident totul. Gemetele isterice si necurate ale Esterei o ravaseau si in acelasi timp realiza ca pacatuieste .Pacatuieste nu doar prin faptul ca a ramas sa asculte, ci mai ales ca devine indirect partasa la atrocitatile care se consumau in laboratorul taxidermistului. Fara sa-si de seama cum a ajuns inapoi in vestiar, Flori se trezi stand pe jos rezemata de usa. A inceput sa se roage pentru sufletul ei. Si-a facut cruce de mai multe ori, a scuipat in jur, apoi a rostit niste descantece vechi pe care le stia de la bunica ei din Bonțida .
Dupa o vreme isi ridica fusta, isi cobora ciorapii de pe picioare si incepu sa se atinga.La inceput timid, apoi din ce in ce mai violent, in ritmul impus parca de partenera ei mai varstnica din laborator, pana la durere, pana la convulsii, pana la extenuare .
Trecuse probabil mult de miezul noptii cand se auzi acel schelalait puternic si prelung. Apoi se asternu din nou linistea. Flori nu a mai ajuns la sora ei. A dormit acolo jos pe cimentul rece, cu picioarele desfacute, rezemata cu spatele de usa vestiarului. CUT !

FRANTIC

Bombardarea Clujului în al Doilea Război Mondial a avut loc la 2 iunie 1944, în cadrul Operațiunii FRANTIC. Operațiunea, pregătită în comun de Statele Unite și Uniunea Sovietică, a durat din iunie până în septembrie a aceluiași an și a constat în grupuri aeriene care decolau din sudul Italiei și Angliei și nu se întorceau la bază, ci aterizau pe aerodromuri din Ucraina și bombardau din nou la întoarcere. Așa-numitul “bombardament cu naveta” a permis utilizarea eficientă a aeronavei. Operațiunea a început pe 2 iunie cu bombardarea instalațiilor feroviare din Oradea, Cluj, Solnoca, Debrețin, Miskolc și Seghedin. Ca urmare a operațiunii, traficul feroviar din Ungaria a fost paralizat timp de trei zile.

Pe 2 iunie 1944, la ora 9 dimineața, sirenele de raid aerian au răsunat în Clujul controlat de Ungaria și ocupat de trupe germane. La ora 9:08, avioanele au lansat o cantitate mare de pliante de propagandă asupra orașului, iar la ora 9:14 a început bombardamentul. Avioanele au vizat linia de cale ferată, lungă de aproximativ 5 kilometri și lată de 6-700 de metri. Cele șase mitraliere care asigurau acoperirea aeriană a orașului, cu o rază de acțiune de 3.500 de metri, nu au reușit să devieze avioanele care zburau la o altitudine de 6-7.000 de metri. În timpul celor 50 de minute de bombardament, peste 1.200 de bombe au căzut asupra orașului. Primăria a raportat 459 de victime .362 de civili, 32 de maghiari și 65 de soldați germane . Cu toate astea,se zvonea că ar fi fost mii de victime. 385 de clădiri au fost complet distruse și 860 au fost avariate. Rețelele de electricitate și telefonie au fost avariate în mai multe locuri. CUT !

Pana la sfarsitul luinii Iunie, Flori nu a mai intrat in casa familiei Fekete. Sora ei, Mari, matusa si cele trei verisoare care stateau pe strada Bámffi au murit in bumbardament. Flori a lesinat de trei ori cand a vazut  ruinele. Ultima oara a lesinat cand si-a dat seama ca daca nu ar fi adormit in vestiar, ar fi impartasit aceeasi soarta cu cea a rudelor sale. In toamna , dupa reparatiile la partea de cladire avariata , viata familiei Fekete a revenit la o oarecare normalitate. Flori si-a reluat rutina pana in ziua in care Ester a rugat-o sa scoata covorul din biroul Profesorului. Facand asta, a observant ca manechinului i-a fost schimbata nu doar pozitia, dar si capul.  Cunostea bine acel caine caruia ii apartinuse. Era Odin, dobermanul rosu al Domnului Milan, de sus de pe Erszebeth utca.  Stia cainele de cand era pui. Odin se nascuse cu o mutatie ciudata care il deosebea de alti dobermani. Era rosu. Complet rosu.
 Flori a stat o vreme sa se uite la manechin, apoi a fugit pe strazile Clujului vomand intr-una. Tiganca nu s-a mai intors niciodata in casa profesorului Fekete. CUT !

[…]

6 iunie 1944, ora 2:45, Rennes-les-Bains.
 În mansarda unei pensiuni din centrul anticei stațiuni balneare, „Chyren” joacă ȘAH cu el însuși în oglindă.
6 iunie 1944, ora 4:31 : E L E C T R I C I T A T E !
Rue des Bains, Houlgate. Un fulger lovește girueta de deasupra vilei Carillon. Pe calea ferată din spatele clădirii a avut loc un fenomen fizic foarte rar. Inconsistenta timp-spațiu. Ultima dată când s-a întâmplat asta a fost în primăvara anului 1066.
6 iunie 1944, ora 6:30, Normandia. Plaja UTAH , La brèche, Audouville-la-Hubert
Tsaakù nttnnuwee : Atahtu nùnnuwee!

DOG (green sector)

Normandia, Plaja OMAHA, sectorul VERDE, in fața la Colleville-sur-Mer : [mesaj codificat :WERPY]Maiorul „L”, ofițer de informații din armata SUA coboară din amfibie împreună cu ceilalți soldați. Are o misiune secretă de maximă importanță: să stabilească contactul cu omologul german, într-o locație precisă, prestabilită.Rezistența germană este extrem de puternică, iar americanii sunt în pragul dezastrului. Pierderile sunt uriașe, 95% dintre ofițeri au fost uciși și nimeni nu a aterizat unde ar fi trebuit.Maiorul „L”, este lovit de mai multe gloanțe la mai puțin de 10 minute după debarcare. Știind că va muri, ofițerul transferă cu disperare informații trunchiate unui caporal al Regimentului 16 Infanterie, Divizia 1 Infanterie. Întâlnirea cu ofițerul german eșuează. Misiunea eșuează. Consecințele acestui eșec vor afecta istoria în următorii 80 de ani.

[…]

ÎN NUMELE SFÂNTULUI…

Duminică, 5 Iunie, 1966, 20:51, ora Parisului.

Mansarda unei vechi clădiri de pe Rue de la Reine Blanche, Paris XIII

În lumina roșie a camerei obscure „Madelle” așteaptă apariția imaginii de pe hârtia fotografică ce plutește pe fundul cuvei. Alte 53 de fotografi stau lipite pe faianță peretelui din dreapta sau atârnă prinse-n cleme, la uscat, pe doua sfori ce traversreaza laboratorul. E un obicei bizar al tinerei de 21 de ani acela de a-și procesa munca fotografică stând goală pușcă. Purta doar un sorț de cauciuc galben atârnat de gât și niște mănuși chirurgicale. Femeia se trezise destul de tărziu în ziua aceea și încă simțea dureri în ceafă după un drum lung făcut cu mașina din nordul Italiei până-n Paris.

După ce studiază cu atenție acel close-up destul de reușit, „Madelle” scoate cu o clemă hârtia din cuvă și o lipește pe faianță alături de celelalte. De pe o măsuță pe rotile, ia apoi un carnețel și își noteaza ceva. Își da jos mănușile , apoi sorțul, și iese din laborator. De pe raft, în spatele tejghelei luxosului bar din extremitatea nordică a vastului studio, „Madelle” își ia o sticla de Courvoisier și o luă către fotoliul ei preferat de la geam, săltând în trecere și un pahar gol. Cu un picior îndoit sub fund și celălalt rezemat de o măsuță joasă plină de cărți și foi împrăștiate, ea contemplează în liniște oceanul cenușiu de acoperișuri și norii grei ce par să se prăvălească peste bătrâna Luteție. Trage din țigare trei fumuri apoi își umezește gâtlejul cu o gura de licoare chihlimbarie. Brusc are o revelație care o ridică în picioare. Fuge înapoi în laborator dezlipind de pe faianță ultimul clișeu developat. Se întoarce în Studio și caută în bibliotecă ceva anume. Un album. Un catalog plin de imagini. Îl scoate de pe raft, trage după ea telefonul, se împiedică de fir, apoi se aseaza înapoi pe fotoliu. Sună pe cineva în timp ce caută cu înfrigurare ceva prin paginile masivului catalog:

-Frank?

-Ai sosit? Mă temeam că nu vei ajunge la timp…

– Frank…Caută te rog în Aldo 5, la pagina 73, figura 6. A doua din josul paginii.

-Trei secunde…

-Aștept. După mai bine de un minut, „Madelle” aude în receptor clinchetele mult așteptatei întoarceri a interlocurotului.

-Ai așteptat o re-editare neoficială a catalogului? Nu mă grăbesc de loc, să știi. Doar că peste vreo patru ore trebuie să o iau din loc spre Bretagne.

-Știu, știu, doar că nu o aveam la îndemână. Acuma caut. Pagina 73 spuneai, da?

-Exact. A doua de jos.

-Da, o văd. Cea cu gagica și…

-Da, despre aia vorbesc. Ei bine, postura femeii e identică cu una pe care am fotografiat-o ieri la Nadro.

-Păi asta înseamnă că trebuie scoase din teren. Și din Camonica și din Rennes! Trebuie să vorbesc cu …

-Bine, ia legătură de urgență cu ei, însă acum ascultă-mă cu atenție. E ceva în plus aici la mine…e ceva în plus în poza mea și probabil în alte câteva facute-n Vale. Cred că în cinci sau șase poze pe care le-am făcut ieri. Doar acum la developare mi-am dat seama.

– Despre ce vorbim …?

-Nu pot să-ți spun acum. Frank…după ce mă întorc din Vivier, bine?…Și încă ceva.Trebuie să-mi repari blitzul. L-am scapăt iar pe jos.

-Damn girl!

Duminică, 5 Iunie, 1966, 19:52, ora Londrei

În refugiul de pasageri de deasupra celui de al șaptelea picior al Podului Vechi de peste răul Tweed, “Z”, un bărbat excentric de 59 de ani, uscățiv, cu sprâncene și perciuni supra-dimensionate, este așteptat de agentul ”B”, un tânăr brunet cu tunsură beat ce poarta un trench coat de culoare închisă, o servieta neagra în mana dreapta și o umbrelă în culorile tartanului Black Watch în mana stânga. “Z” vă fi recunoscut după veșmintele sale de vânătoare: cizme Wellington de cauciuc peste obișnuiții ciorapi roșii, Plus Four Breeks, vestă și jachetă tweed . Pe cap va trebui să poarte ridicolul deerstalker cu două cozoroace și-și va rezema de umărul stâng o plasa mare de prins fluturi. După câteva momente de analiză reciproca, cei doi bărbați își încep ritualul:

-“Vers les sommets”

-“…Par des chemins étroits”

-“Bezel.”

-“Cardou.”

Se lasă apoi liniștea. Bărbații priveau în direcția răsăritului, acolo unde răul se varsă în Mare. În dreapta și stangă lor, bătrânele pietre ale orașului păreau să fi luat foc în luminile soarelui ce se pregătea să apună. Stăteau așa în mijlocul răului, fascinați amundoi de acea stranie incandescenta roz-portocalie ce contrasta puternic cu cerul neobișnuit de albastru, dar mai ales de uriașa umbră verde a Podului Regal, care la orele acestea semănă cu un monstrous miriapod ce unește malurile.

[…]Vizibil iritat de situație, bătrânul “Z” curmă brusc o discuție exagerat de formală ce părea să se continue spre o direcție absurdă și periculoasă:

-Ce cauți aici ba baiatule ! o trânti “Z” pe romănește cu accent maghiar. Externe sau Armată?

– Armată domnule, dar…se presupune că trebuia să vorbim în engleză…

-Lasă-mă în pula mea cu engleza. Tu nu te uiți la mine cum arat? Cine paștele mamii ei de viață ar crede altceva decât că sunt un futut de englez care o ieșit pe inserat la prins de fluturi. Și știi ceva? Fii atent aici…Oamenii de pe Insulă stiu despre mine că-s ornitolog. Iți dai seama? De pe vremea războiului ăia cred că merg acolo să studiez păsările, dar nu se întreabă nimeni de ce port cu mine o plasa de fluturi și o pușcă Beretta ! De douăzeci de ani mă copile, mă-ntelegi ?! Ba, tu de unde ești? Ești din Ardeal, așe-i?

-Din Cluj, domnule…

-Taci mă dracului că nu te-am întrebat asta! Mai lipsește să-mi spui și Unitatea și ne-am dus pe pulă amundoi. Ești la prima ieșire, așe-i?

-Da, domnule Zol…

-Iai…Fix asta mai lipsea. Az erős Isten…

“Z” își drese gâtul și roti privirea încercând să se calmeze și să țină lucrurile sub control.

-Szivem…ai ceva pentru mine acolo în mana. Hai să facem schimbul și cara-te să nu te mai văd !

Opt minute mai tărziu, “Z” se afla într-o cabină telefonică de la capătul vestic al podului, terminând această convorbire internațională de o importanță cu totul particulara. O anunță pe Operatoare că e gata și îi amintește femeii că are de urmat niște proceduri. In orice caz, aceasta discuție nu a avut loc niciodată! “Z” Ieși trântind ușa în urma lui și traversă strada principala indreptandu-se către port, acolo unde avea parcat un Bentley 949 Cabriolet, verde. Aruncă pe scaunul din stangă servieta și plasa de fluturi, scoase din veston pachetul de St Moritz menthol, și-și aprinde o țigare. Trage trei fumuri și se uita la ceas.

– Baszd meg! Az árapály…

Bagă cheia în contact și demară în trombă către Insula…

Biarritz, Duminică, 5 Iunie, 1966, 21:06, ora Parisului

Într-o cochetă vilă de pe strada din spatele Bisericii Ortodoxe, Pierre servește cina alături de gazdă, depanând amintiri din timpul Războiului. Discuția este întreruptă de un un valet care îi șoptește la ureche lui “Gaston”, stăpânul casei, că domnul Pierre este solicitat de urgență să preia o convorbire telefonică din Rennes. Vizibil speriat și cu ochii cât cepele, dolofanul domn “Gaston” își trage în grabă servietta albă de la gât și stergandu-și gura întrebă:

-E marchizul?

-Cine altcineva putea fi?

Pierre este condus către verandă, unde pe o măsuță specială se află telefonul cu receptorul scos din furcă.

-Ascult!

– Se pare că amicul nostru, a intrat în posesia coletului.

-Ești sigur?

– Am terminat de vorbit cu el acum 3 minute. A pronunțat numele Sfântului. Repet. A pronunțat numele Sfântului.

– Are tot ce trebuie cu el?

-Dacă te referi la plasa de prins fluturi, bănuiesc că da. Date fiind constrângerile evenimentelor în desfășurare nu mi-a dat amănunte în plus . Știu doar că se grăbea că să ajungă înainte de flux.

-Deci asta e… Feu vert ! Nu mai putem da înapoi. Trebuie să fim siguri că Operațiunea va decurge conform planului…

-De accord, însă…

-Însă ce?

-Am încercat să contactez Cherbourgul, și…

-Și ce?

– Yannis …Yannis nu e acolo și nu am nici o informație în plus.

-Asta nu e bine. Am știut că o să ne facă probleme. După câteva momente de tacere, Pierre continuă: Nu-i nimic, restul să-și facă treaba. Alla e cu tine?

Întrebarea îl prinse pe Charlot cu garda jos și acesta întârzie răspunsul:

-Deci e cu tine sau nu?

-Da, e cu mine. Am luat-o la amiaza de la Tertre, acum e sus în cameră. Pachetul de cărți de joc e la ea.

-Deci până la urma a cedat bătrână.

-În cele din urmă da. Dar cu ce preț…

-Nu contează. Important e să ne facem treaba, nu?

Probabil Pierre aștepta o reacție din partea marchizului, însă acesta nu scoase nici un sunet.

-Bine…Asigură-te că până dimineața nu mai intervine nimic. Din toată afacerea asta un lucru trebuie să se vadă foarte clar: ce ține de noi, aici, acum…e garantat. Ce ține de alții… ce se întâmplă în Nord…Dumnezeu știe! Nu pot controla totul.

-Basile…mon cher ami, totul va fi bine.

– Aș vrea să-ți împărtășesc optimismul.

-Crede-mă, Anne știe ce face. Nu e prima oară. Și-n plus …nu mai e Război. S-a descurcat atunci, se va descurca și-acum.

– Nu mai e Război. Hmm…Ești sigur Philippe?

[…] (Cinci minute mai tărziu, Pierre se întorcea în Salle à Manger, alăturându-se gazdei care arata la fel de panicată precum o lăsase.)

-Ei bine…? gemu “Gaston” frecandu-și bucile de scaun. Valetul se aplecă să toarne cafea în ceașca din fata lui Pierre însă acesta îl opri cu un gest al mâinii.

-“Cuthbert” este în desfășurare…

-Da zashchitit nas Bog… mormăii “Gaston” facandu-și o cruce mare din creștet până sub buric. În ce ne-a băgat iarăși femeia asta? Daca mă întrebi pe mine, nici nu mă mir că ai ajuns în situația asta…

– Nu dăm de Dušan, zise Pierre cu voce joasă și privirea pierdută-n fundul ceștii goale de cafea

-Poftim? Ce-ai zis?

-Sârbul ! continuă apăsat francezul, țintindu-l cu privirea pe rusneac. Nu poate fi contactat. Nu e în Cherbourg…nici în Berlin.

-Asta-i un dezastru !

– Nu chiar…

-Stai puțin să înțeleg, zise “Gaston” ridicandu-se brusc de la masă, Operațiunea este în plină desfășurare, însă…cel puțin una din piesele centrale lipsește. Corect?

-E omul vostru în cele din urmă

-Parțial…

-Al meu nu este, asta știu sigur!

-Al Biroului…?

-Nici vorbă, i-o taie scurt Pierre însă cu privirea pierdută pe geam. Apoi zâmbi ca și cum și-ar fi dat seama de ceva. Îl măsură pe rus din cap până-n picioare: Pescuiești nu-i așa, tovarășe?! Asta voiai să știi. Daca a fost vreodată al Biroului sau nu. Poți fi liniștit. Nu a lucrat nici pentru a Treia și nici pentru a Patra Republică. Ah… și-n spiritul sincerității reciproce, ei bine…n-a lucrat nici pentru Coroană. Niciodată!

Ușor amuzat și fară să creadă o iota din ce auzea, “Gaston” își scoate ochelarii din veston, îi pune pe nas și privi pe geam în aceasi direcție cu cea a oaspetelui sau:

-Ah…bineînțeles, canarianul.

În lumina aurie a apusului, cei doi bărbați au rămas așa multă vreme, fascinați parcă de imaginea bătrânului palmier din curtea proprietății.

Cluj, Duminică, 5 Iunie, 1966, 22:05, ora Bucurestiului.

La ieșirea din Sediul Securității Statului de pe strada Traian numărul 27, doi ofițeri în civil se apropie de Yannis, chinuindu-se să tina-n lesă o namilă de câine foarte agitat și din gura căruia curgeau bale îcontinuu. După o scurtă scenă haotica, asezonată cu multe înjurături, cei doi reușesc să-i paseze lui Yannis lesa. Urmează o conversație în limba germană:

-Monstrul ăsta…are un nume? întrebă Yannis înfasurandu-și pe mână lesa ca să și-o facă mai scurtă. Unul din ofițeri pufni în râs în timp ce celălalt îi raspunde încercând să pară serios.

-Calu…Îl cheamă “Calu”. Să-I spui lui Vaszy că lui nevastă-să o să-i placa numele. Tov.Taşcă l-a ales special pentru ea! De data asta nu se mai putu abține și-și dădu și el drumul. Rădeau amundoi bătând din palme și împleticindu-se pe picioare.

-Cum ai zis? întrebă Yannis cu prefăcută nedumerire. Calo?

– Calo, Calo, da… Calo, dacă vrei tu!

Chiar dacă era un operativ cu o anumită reputație, ajuns la o anumită vârstă, și care în mod normal ar fi trebuit de mult să stea în spatele unui birou călduț în centrul Londrei sau să-și supravegheze protejata din Frejus sub aparențele administratorului care are în grije proprietatea de pe Pasteur, Yannis ”al-treilea-ochi” sau “Tricicleta” continuă să facă muncă de teren, dincolo de Cortina de Fier, “pentru-că-era-cel-mai-bun-la-asta”. În anii de după Război, Yannis învățase să joace cartea prostului atunci când operează în Est, pe teritoriile controlate de sovietici. Era o îndemănare particulară pe care și-o dezvoltase până la perfecțiune. Urâse Estul în general , Balcanii, lumea slavă în particular, de când era copil. Cunoștea mult prea bine acest spațiu, și știa tot ce se află dincolo de aparența umană a tuturor ființelor bipede, ce viețuiesc de la Trieste până la Vladivostok. Dar mai știa ceva. Ceva ce-i deosebea pe români de tot gunoiul din balcani: amestecul bizar de aroganță nejustificată și servilism. Ceva asemănator cu melanjul Italian, doar că românii sunt mai proști și mult mai fricoși. Și da, în Război nemții au dat-o în bara și cu românii și cu italienii. Tineri ăștia care râd că doi măgari, de exemplu, par a fi chintesentiali pentru tot ceea ce definește cultural acest spațiu al Europei de Est.

Cu gândurile astea-n cap era târât Yannis către Gară de dihania aia cenușie și găfăindă, pe care cu greu o putea stăpâni și ține departe de trecători. Lucru ciudat însă: unul din ofițerii ăștia tineri de la livrare, i-au spus să nu-și facă griji, pentru că animalul știe drumul până la locul de întălnire. Și într-adevăr, acest Cane Corso cu ochi albaștrii și blânzi, dar impunător și total nepotrivit pentru plimbările de seară din acel oraș liniștit din Transilvania, părea să știe exact pe unde trebuie să o ia că să ajungă la Gară.

Din anumite motive, Yannis evitase intrarea principala prin Sala de Așteptare a Gării, abordând-o pe cea destinată vehicolelor de încărcare, de pe dreapta, ajungând în felul ăsta direct la peronul 2, lângă chioșcul de ziare. Acesta este locul de întălnire. Aici trebuie să aștepte pe cineva care vine cu Acceleratul dinspre Satu Mare și care, după ce i se predă câinele, va călători mai departe către Câmpia Turzii. În așteptarea contactului, Yannis își deplângea soarta, reflectând la felul în care s-au derulat evenimentele din ultimele 48 de ore. Ajunsese pe data de 3 în Berlin crezând că e vorba de ceva serios, având în vedere miza problemei, și greutatea actorilor implicați. După toate calculele, pe 6 dimineața ar fi trebuit să fie Normandia, pe faleza Landemer, lângă Cherbourg. Era extrem de important ca el să fie acolo. Erau interesele sale în joc. Era ceva personal. Însă brusc a apărut ciudățenia asta cu nebunii de la STASI. Din câte auzise, de trainingul animalului trebuia să se ocupe cineva din Budapesta. Până la urma s-a dovedit că totul căzuse în sarcina Ministerului de Interne din România. Totul devenise prea vizibil și implica prea multe entități. ÎI displăcea profund toată povestea asta. În plus, implicarea românilor îi crea neliniștitorul sentiment că ceva are legătură cu “Madelle”[…]

După ce se învârti de câteva ori în jurul chioșcului de pe peron, Yannis dădu să-și scoată tabachera când de nicăieri apăru un individ oacheș, înalt, tras la față și cu haine ponosite. Acesta îi făcu semn insistent să-i dea și lui o țigare. Fară prea mult entuziasm, sârbul îi oferi două că să scape de el, însă cerșetorul se aplecă și îi șopti la ureche o formulă care va deveni extrem de populară cinci spre zece ani mai tărziu.

-Tu n’es qu’un fumeur de Gitanes, răspunse ușor surprins și dezorientat Yannis,

în timp ce falsul cerșetor îi plasă în mana o cutie de chibrituri care conținea un bilețel cu instrucțiuni, în spatele sârbului se opri Acceleratul. Nu peste mult timp își făcu prezenta și cel care părea a fi persoana de contact. Îl știa de undeva pe omul ăsta și încercă să-și amintească de unde. “Basil” nu era un nume conspirativ atât de înțelept ales pentru cineva al cărui nume real era Vasile. Gândul că romanii vor să scoată pe teren un doppelganger cu intenția vădită de a crea confuzie, devenea un alt motiv de neliniște. Fară îndoială, este imperativ necesar să vorbească cu Pierre despre asta. Cât mai repede cu putință!

– Pentru a-l alunga pe diavol trebuie să tragi trei fumuri, făcu teatral ofițerul român. Yannis se conformă și trase trei fumuri din țigare.

-Se pare că pentru viitoarele cinci luni… aceasta Creatură vă aparține, zise sârbul, pasând lui “Basil” lesa câinelui. Ar fi de preferat că pe viitor să să fiu contactat din timp pentru astfel de comisioane. Nu era mai ușor să găsiți pe cineva local pentru o livrare care…?

-Nu stabilim noi regulile, tovarășe.

-Chiar și așa, eu ar fi trebuit să fiu la ora asta în altă parte…

-Chestia asta are vreun nume? îl întrerupse “Basil”.

Coborâră amundoi privirile contemplând balta de salivă pe care a produs-o câinele. Fară să vrea, gândurile lui Yannis o luară razna. Se uită direct în ochii românului, intrebandu-se cum arată nevastă-să. Oare cum arată femeia care va trebui să se ocupe de “acomodare”.

– Coletul va trebui livrat pe 11 Noiembrie în Berlinul de vest. La Rosengarten. Șase dimineața…

– Am întrebat ce nume are javra ! Repetă “Basil” strângând din dinți. Yannis avu un moment de ezitare, apoi răspunse calm:

– Ferox. Le nom du chien est Ferox …

Luni, 6 June 1966, 04:07 , Ora Londrei

“Z” scoate plosca metalică din buzunarul de la jachetă, luă o gură de whiskey și trase trei fumuri din țigare. “Sunt prea bătrân pentru toate astea” își zise bătrânul aruncând chiștocul în noroiul din fața Refugiului. E a patra oara în noaptea asta când se adăpostise acolo din pricina unei furtuni care a amenintat coasta, dar care nu se manifestase defel, inafara unui neobișnuit și spectaculos joc de lumini. Fară să vrea, își aminti de acele descrieri apocaliptice din Cronicile anglo-saxone ce evocau fenomenele care precedaseră Marele Raid al vikingilor. Nu erau chiar dragoni pe cer, însă cu putina imaginație iți poți închipui multe grozăvii, mai ales dacă ești un scrib de la sfârșitul secolului opt. Însă ca supraviețuitor al Blitzului, pentru “Z” singurule lucruri cu adevărat intimidante sunt momentul dar mai ales circumstanțele. Fenomenul începuse să fie observabil imediat după apus, când ajunsese deja pe Insulă. Cerul era încă senin cu excepția acelor nori roșiatici și pufoși care se adunaseră la orizont, spre răsărit, peste Mare. După ce-și parcase mașina la Snook, “Z” o luă spre dune de-a lungul malului Nordic, când începu să simtă vântul acela, la început rece, și care creștea în intensitate. Era ceva electric în el și pe măsură ce înaintă în drumul sau, omul simțea cum vântului i se schimbă temperatura, devenind din ce în ce mai cald. În mod ciudat bătrânul se simțea parca învigorat, plin de energie. În ultimii douăzeci de ani făcuse de sute de ori drumul asta însă nu-și amintește să-l fi străbătut atât de sprinten și cu o asemenea stare de spirit. La lăsarea întunericului, vântul a dispărut și odată cu el dispăru și starea aceea de beatitudine care-l făcuse pentru o vreme să se creadă tânăr. Pe timpul nopții, de fiecare dată când în spatele norilor se dezlănțuia dansul electric al fulgerelor, începea și vântul să bată făcând iarba de pe dune să se unduie ca blana unui animal gigantic. De fiecare dată ”Z” se refugia în adăpost, crezând că va veni furtuna. Acum, când zorii acestei zile de 6 iunie se revărsau peste peisajul insular bântuit de atâtea intemperii nemanifestate, bătrânul hotăra că este timpul să o ia către Piramidă […]

Ajuns pe marginea falezei, își roti privirea peste golf, peste mare. La sud, dintre cețurile joase și albăstrii, se ridică silueta Castelului. Își puse binoclul la ochi și urmări cu atenție o zonă specifică, undeva la est, pe mare. Două vase de pescuit dispărură către nord. Asta e bine. Nimic nu trebuie să interfereze cu observațiile pe care trebuie să le facă. Se uită la ceas. Patru și șaptesprezece.

”Z” își aprinde o țigară. Trece un minut, ia o gura de whiskey apoi trage trei fumuri spunând Formula. Mijește ochii și are impresia că vede ceva în Mare, dincoace de orizont. Își pune din nou binoclul la ochi: Yes ! There you are, you little bastard! Își scoase carnețelul din buzunarul interior al vestonului, se mai uita odată la ceas și nota: “0420Zulu, Conning Tower visible, approximately 390 yards ahead, eastbound. Waiting for instructions to be delivered”

[…]

Luni, 6 June 1966, 05:21 ora Parisului

Pierre părăsește clădirea Gării din Hendaye, luând-o peste pod către biserica Saint-Vincent. În buzunarul drept al lodenului său negru, acesta ducea eleganta cutiuță ce conține un pandantiv foarte prețios. În urmă cu un jumătate de an, soția lui comandase unui bijutier elvețian să monteze jumătatea tăiată a unei pietre de chihlimbar pe un medalion celtic de aur. Pe una din fețe, medalionul avea incrustată o curioasă reprezentare a triskelionului, iar piatra de chihlimbar atașată, conținea un artefact al cărui importanță depășea puterea de înțelegere a oricărei persoane educate.

Le Vivier-sur-Mer, Luni, 6 June 1966, 05:23 ora Parisului.

Alla, 49 și Philippe 43, se dau jos din mașină și o iau către plaja pustie și secată ce se pierde într-o ceața densă. Mai departe în fața, cu spatele la ei, “Madelle” experimentează senzația de vid alb.

-Tu o vezi că eu nu…

-Te iei după urme, dragul meu. Le vezi? arătă Alla în jos în timp ce se descalță de pantofii cu tocuri pentru a înainta pe nisipul cenușiu și ud cu tălpile goale.

-Ah… uite-o acolo în față. Mon Dieu, ce mica e!

-Tu nu ai mai văzut-o niciodată până acum?

-O data, zise Philippe prefăcandu-se că e atent pe unde calcă. După Război, în Praga. Era foarte mică pe atunci…

Cuplul se apropie de “Madelle” suficient de mult în așa fel încât Alla, care se afla cu în pas în spate, să remarce diferența de înălțime dintre tânără și Philippe.

-Ah, tu trebuie să fi Charlot, începu “Madelle” întorcandu-se spre noii sosiți.

-Sunt trimis de Lancelot.

-…Adică Pierrot!

Alla mai înaintează doi pasi, o prinde pe tânără de solduri și o sărută pe gura. Scena se prelungește erotic și ușor stânjenitor. De la înălțimea lui, Philippe o studie fascinat pe aceasta făptură fragila cu aer băiețos, ce purta niște blue jeans suflecați până sub genunchi și un tricou în dungi.

– Ah Dieu, ești doar un copil!

Holbându-se la bărbat că la un felinar stradal, “Madelle” clipi de câteva ori și replică obraznic:

-Ai o problemă cu asta?

-Nu, dar știi ce-o să se…

-Hai termină! arunca Alla, ești Amedee doar în filme. În viață reala preferi vinurile vechi și stridiile proaspete.

-Ai purtat vreodată papuci? întrebă Philippe holbandu-se la picioarele scufundate în nisip ale tinerei.

-Nu cred. Probabil sunt aici dintotdeauna. M-am născut din spuma Mării, cu picioarele goale însă purtam pantaloni și Marinière.

-Amprenta locală, fară îndoială.

-Vorbesc serios! Ai venit desculță până aici? “Madelle”se uita sceptic-mustrător spre Alla cu un surâs nesigur pe buze:

-În ceața asta nimic nu e sigur…În regula Madamme, ai adus?

Alla se uită brusc la ceasul finuț de aur pe care-l purta pe mana dreaptă:

-Ar trebui să mai așteptăm un minut. După scurgerea timpului, Alla scoase din poșetă un pachet de “Bicycle”, și-l pasează fetei:

-Eu le amestec … făcu “Madelle” manipulând cărțile de joc cu o anume dexteritate, tu le tai ! Întinse măna către Philippe care se conformă.

-Ah, ia te uită, zise Alla. Valet de trèfle

[…]

Luni, 6 June 1966, 05:27 ora Parisului

Pierre se uită la ceas, apoi își ridică privirea contemplând crucea de piatră aflată în afara Bisericii, pe peretele sud-vestic al transeptului. Simte o ușoară amețeală. Din spate aude pe cineva venind către el. Se întoarce:

-Domnul Henryc? Făcu bărbatul scund, gras și cu mustăcioară, care se apropia cu o mănă întinsă în care ținea un plic. Omul se opri brusc, și ușor speriat zise ducandu-și degetul la nas: Monsieur Henryc…vă curge sânge. Pierre verifică instinctiv și apoi se uită la degete. Scoate batista și se șterge.

-Îmi cer scuze…

-Nici o problemă, se mai întâmplă. Am aici misiva de la prietenul nostru comun din Geneva. Am fost autorizat să v-o înmânez în cazul în care operațiunea “Cuthbert” atinge aceasta fază. Soarele răsare peste Trafalgar.

– RétorSion

-Indeed Sir. Orice încercare de destabilizare dincolo de Szczecin-Trieste vă întâmpina masuri de retorsiune.

-Îmi este greu să decid dacă trebuie să vă iau drept Mesager sau Jucător.

-Vedeți dumneavoastră, domnule …”Henryc”, la noi în Est lucrurile sunt mai nuanțate…

-Tocmai ce au fost dejucate niște acțiuni de destabilizare în Paris și Londra…

-Haideți domnule, să nu exageram. Erau doar niște hippies, anarhiști, studenți. Până la urmă, ei sunt expresia absolută libertății pe care voi o tot fluturați…

– Št.B

-Pardon?

-Acolo ați început, așa-i? Domnule… “Marek”? Știm exact ce vreți să faceți.

Cehul zâmbi amarnic și se uită lung la Cruce.

-Ar fi trebuit să ne lăsați să o facem atunci când …

Fară să-și mai asculte interlocutorul, Pierre înaintă către postamentul Crucii și luă de acolo o Umbrela ce stătea acolo rezemată. O umbrela neagra cu mâner de argint în formă de cap de vultur.

O oră mai tărziu, puțin mai la nord, pe plaja Les Deux-Jumeaux, același Pierre, cu Umbrela în mana dreapta , se vă așeza într-o poziție specifică. Din acel moment lucrurile nu vor mai fi la fel !

[…]

UNE BOULE DE PAIN DANS L’ARENE

1. COOK Ernest Léonard nascut la Londra 12-04-1908. Ofițer de asigurări 64 Holmer Avenue. A stat la hotel din 16-06-1966 pana pe data de 17-06-1966.
2. BOWDEN Georges născut la Edinburgh 08-06-1908. Secretar WINCHESTER. A stat la hotel din 22-06-1966 pana pe data de 23-06-1966.
3. ECHERN Duncand născut la Londra 09-03-1915. Director Clinpstead KENT. A stat la hotel din 21-06-1966 pana pe data de 23-06-1966.
_______________________

Acestea sunt detaliile notate de Andrée Buthion in caietul de politie al hotelului-restaurant La Tour din Rennes-le-Château.

Noiembrie  7, 1966. Serb Katalina, 59 de ani, se afla in Grenoble, aparent pentru o operatie de colica biliara. Mimi, este chemata sa fie alaturi de Kato pe timpul interventiei chirurgicale din orasul de la poalele Alpilor. Mimi, 22 de ani, studenta in anul doi a univesitatii Babeș-Bolyai din Cluj, are nevoie de o invoire speciala pentru a lipsi de la cursuri, de la slujba ei cu jumatate-de-norma,  pentru o deplasare urgenta peste hotare. O deplasare in afara unei Romanii aflata de doua decenii sub dictatura Comunista.
De la varsta de 17 ani, Mimi  isi petrece vacantele de vara si uneori sarbatorile de iarna, in sudul Frantei, la Frejus, in casa tutorelui ei legal, profesorul Fekete. Asta in conditile in care libertatea de circulatie in afara granitelor sunt  sever controlate de Securitate, pentru  marea majoritate a cetatenilor romani.
 Atunci cand Mimi se afla in Franta, viata ei este complet diferita de cea a cetatenilor obisnuiti din Republica Socialista Romania. Viata, dar mai ales imaginea si felul in care este ea perceputa de cei din jur. Daca in Romania, ea este vazuta ca o tanara la locul ei,  imbracata modest, care isi vede de invatatura si lucreaza inafara orelor ca bibliotecara la universitate , alta este situatia cand iese din tara. In Franta este o rebela !
Din diferite motive, cam din vara lui 64, batranul profesor si sotia sa  vin din ce in ce mai rar la Frejus, si asta face ca Mimi sa fie mai tot timpul singura acolo. Singura sau cu prietenele ei.
 Printre aceste prietene, erau si cateva romance, actrite de teatru si film sau cantarete cu o faima incerta. Iesind din tara cand participau la diverse turnee sau festivaluri in occident, aceste prietene gaseau in casa din Frejus, o gazda tanara si primitoare cu care sa se poata intelege si care le ajuta mai mult decat se asteptau. Genul acesta de relatii pe care tanara le dezvoltase inafara Romaniei, au incurajat-o sa isi porneasca propriile afaceri in lumea impresariatului artistic. In plus, in vara  anului 1965, odata cu decesul lui « Z » , fratele mai mare al profesorului Fekete, s-au deschis  mai multe oportunitati in Regatul Unit . Aici, defunctul domn ramas si el ca fratele din Romania fara urmasi naturali, a lasat spre administrare niste afaceri si o veche proprietate undeva la sud de Coventry. La prima vedere situatia este una extrem de favorabila si cu multe perspective pentru o tanara din estul Europei, Insa lucrurile nu sunt tocmai ceea ce par.Toate acestea au venit cu un pret . CUT !

Colaborator important al Securitatii  cu numele conspirativ „Brândușa, profesorul ȘTEFAN PASCU decan al universitatii, executa in mai putin de 24 de ore o serie de manevre birocratice pentru ca deplasarea lui Mimi in Franta sa aiba loc fara prea mult zgomot.

Noiembrie 9, 1966 . John Lennon o intalneste pe  Yoko Ono la Galeria “Indica”
Noiembrie 10 . Ajunsa impreuna cu profesorul Fekete, la Geneva, Mimi realizeaza ca toata povestea lui Kato cu interventia chirurgicala din Grenoble fusese inventata ca pretext pentru scoaterea ei urgenta din Romania. Singura problema e ca Mimi nu intelegea inca exact care este natura acestei urgente.
Noiembrie 11. O mină antipersonal ucide trei parașutiști israelieni la granița cu Cisiordania.
Noiembrie 24, 1966. Beatlesii încep sesiunile de înregistrare pentru albumul lor Sgt. Pepper’s Lonely Hearts Club Band și single „Penny Lane” / „Strawberry Fields Forever”.
Noiembrie 27, 1966 .Batranul professor de Drept isi parca Volkswagenul in refugiul de pe marginea departamentalei, la iesirea sudica din Beaumont . Isi aprinde o tigare si coboara din masina parand sa astepte ceva sau pe cineva. Ramasa inauntru pe bancheta din spate, Mimi priveste cum se lasa intunericul peste Salève, colina impadurita din dreapta ei. «Observi ironia ? » isi  zise ea in minte.
Pe la sfarsitul verii trecute, urcase acolo sus cu cei de la «Inelul lui Ulysse ». Belgianul care conducea grupul , si care adusese cu el din Anglia o multime de doamne fara nici o veleitate literara, le ceruse tuturor sa priveasca-n vale si sa mediteze la semnificatia filozofica a « Proiectului ». Facand asta, ei aveau ca tema pentru vara viitoare sa scrie o poveste scurta, o fictiune , despre cum isi imagineaza ei viitorul peste un jumatate de secol. Un an mai tarziu, nuvela lui Mimi a fost studiata cu mult interes, insa Belgianul a facut cateva remarci rautacioase spunand ca in ciuda unei bune constructii si a realismului ei, povestea era prea sumbra. Ce conteaza, s-a intrebat atunci tanara, din moment ce tot cea ce producea « Inelul » este consumat exclusiv de membrii sai.

Dupa mai bine de o jumatate de ora, un Opel negru ii lasa pe sotii Solomon la cativa metrii mai in spate de locul in care era parcata masina lui Fekete. Mimi ar fi sarit  de fericire la gatul lui «Papi doi», daca ar fi avut cum sa iasa din masina asta nenorocita care are doar doua portiere si trebuie sa sari peste scaunul din fata. In plus mai era si prezenta Zelmei , sotia domnului Solomon. Din motive prea complicate de explicat aici, Zelma nu o suporta de loc pe Mimi.

In timp ce Opelul intunecat paraseste refugiul virand violent pe contrasens in directia Genevei, sotii Solomon aveau sa se alature profesorului si ficei sale adoptive in drumul lor spre Annecy. Papi Solomon se aseaza in fata, langa Papi Fekete, iar Zelma se rastogoli pe bancheta din spate alaturi de Mimi , dar nu inainte de a arunca la mijloc poseta in asa fel incat sa-si demarcheze strategic un spatiu vital. Pe tot drumul, cele doua femei au contemplat separat intunericul , fiecare de la geamul ei. In fata, cei doi barbati au vorbit despre celelalte trei fete, Doina, Vera si Erika. Profesorul Fekete si Papi Solomon isi imparteau custodia asupra gemenelor de prin 1947, adica dupa vreo doi ani de la scoaterea lor din Stabilimentul nazist unde se nascusera.

[…]

Cele patru gemene erau produsul unui experiment, iar nazistii tratasera «Lotul » cu cea mai mare atentie. Aflat  intr-un stabiliment special din nord-vestul Germaniei aproape de granita cu Danemarca, «Lotul » era sub ingrijirea unei femei pe nume Helena care fusese o kapo la Auschwitz. Locul era pazit doar de un ofiter SS si cativa soldati.
 Nascute la jumatatea lui ianuarie ‘45, fetele au fost mutate in spatiul concentrational al Europei in functie de cum evolua Frontul in ultimele luni de Razboi. La inceputul lui Aprilie, Helena si cele patru fete erau la Belsen unde tifosul facea ravagii  iar numarul mortilor crestea de la o zi la alta. Este incert cand si in ce conditii s-a produs transferul. Inafara de cativa ofiteri, nimeni nu trebuia sa stie de unde vine femeia si cat de mult colaborase cu nazistii. Ea si fetele trebuiau sa treaca drept «transferati» din alte lagare. Trebuiau sa se amestece in multimea de nenorociti adusi din toata Europa.
Cu toate astea, cineva le proteja la Belsen. « Lotul » trebuia sa supravietuiasca cu orice pret.  Cineva stia ca Aliatii sunt aproape iar Liberarea era doar o chestiune de zile. Al Treilea Reich se naruia. Cele mai intunecate « Dosare » ale nazistilor trebuiau ascunse cu orice pret de Puterile Eliberatoare! CUT !

In toamna anului 1945, Helena se afla cu fetele printre daramaturile orasului Karlsruhe. Intr-o noapte ploiasa ,la adapostul oferit de subsolul unei cladiri bombardate, fosta kapo are o intalnire secreta cu un grup din care face parte si un tip cunoscut sub numele conspirativ de «Henryc».
 Despre acesta circulau niste zvonuri legate de implicarea sa anumite activitati « intunecate » ce au urmat perioadei sale de detentie la Fresnes si de «concesii » extrem de periculoase facute Ocupantului german. Helena il cunostea. Mai mult , Helena stia si care sunt acele activitati « intunecate » despre care ceilalti vorbeau in soapta, pe la colturi. Il vazute de doua ori  pe tanar, la Niederhagen. Tine minte foarte bine dimineata acea cetoasa de sfarsit de Martie 1944, cand fusese adus din Franta intr-o ambulanta Citroën . Era escortat de o mana de ofiteri SS, tineri si bine-facuti. Era in perioada in care micul lagar de sub Castel era in « lichidare ». Apoi l-a vazut in Aprilie, imediat dupa Ceremonia la care «Henryc » fusese adus sa participe. Imediat dupa aceea, cele 13 femei ale Soarelui Negru au fost transferate in nord, langa Flensburg . Helena le-a insotit , avandu-le sub observatie pana la momentul Final. Dupa ce toate cele 13  femei au nascut, ele au fost pe rand executate si incinerate. Dintre toti copii nascuti, doar cele 4 fete din lot si inca una au fost lasate in viata. Cenusa mamelor si a nou-nascutilor a fost adunata si aruncata in Fiord, pe 18 Februarie 1945. Despre una din femeile Soarelui Negru, Helena stia ca este descendenta unei vechi familii nobiliare ale carei origini coboara pana la francii salieni. CUT !

Grupului ce se intalnea in acea noapte de octombrie 1945 in ruinele din Karlsruhe, se alaturase si un comunist  ceh ce parea sa aiba o pozitie destul de importanta in tribul sau. Acesta  a adus cu el o fata pe nume Alexandra. Nu este clar in ce masura, insa aceasta fata era cumva legata de « Lot ». In orice caz, Grupul hotaraste ca Alexandra sa ramana in ingrijirea unei familii de langa Karlsruhe, in timp ce una din gemenele din «Lot», Erika, urma sa fie dusa separat in Amsterdam.
 Doi ani mai tarziu, grupul se reuneste in Praga.
 «Henryc» nu este prezent. Sunt alesi doi barbati care vor prelua custodia celorlalte trei fete. Amundoi evrei, amundoi din Transilvania. Unul din Oradea, celalalt din Reghin. Fekete luptase alaturi de comunisti in Spania, apoi a activat sub diferite nume in Rezistenta Franceza. Domnul Solomon si sotia lui trecusera prin lagarele de concentrare naziste si au fost liberati din lagar in Aprilie ‘45. Doina este preluata de Solomon, iar Vera si Mimi de Fekete. Daca Solomon reuseste foarte repede sa obtina tutela asupra Doinei, Fekete intampina dificultati din partea autoritatilor romane in ceea ce o priveste pe Mimi. Astfel, dupa o sedere de cateva luni  la un orfelinat, fata este oferita spre  ingrijire temporara unor tarani din comuna Șardu, de langa Cluj. Regimul comunist fusese instaurat cu brutalitate iar Reforma Agrara din ’45 a creat dezechilibre majore in functionarea Statului . Anul 1848 este un an al foametei in Romania postbelica. Familia care a luat-o pe Mimi in ingrijire se afla la limita subzistentei si in cele din urma duce fata inapoi la orfelinat. Fekete depune eforturi imense si in cele din urma Mimi intra sub tutela sa alaturi de Vera.

                                                                                       […]

Noiembrie 28, 1966, 2 :30 AM.
In noaptea aceea , intr-o locuinta sumbra de pe cheiul Orasului Vechi, la lumina lumanarilor, douazeci si sapte de persoane, asista la performarea unui stravechi Ritual. Mimi, a carei prezenta contrasteaza evident cu restul celor prezenti prin varsta, este asezata in fata unui barbat ce are o barba impresionanta si un sal albastru ce-i acopera capul. Cu solemnitate si intr-o tacere mormantala, Batranul pregateste un aluat, il framanta ritmic lasand o gaura in mijloc. Dupa ce colecteaza intr-o cupa de argint picaturile de sange donate de toti cei prezenti, acesta toarna continutul peste aluat, continuand o vreme sa framante materialul in jurul gaurii in timp ce rosteste acele cuvinte in limba lui Avraam. In mod ceremonios aluatul ii este oferit lui Mimi. Misiunea ei este aceea de a incheia Lucrarea in asa fel incat, prin miscari specifice, ea avea sa inchida gaura din mijloc.

O ora mai tarziu, Mimi, Zelma si cei doi tati-surogat se afla intr-o parcare din apropierea Episcopatului, asteptant sosirea celui de al doilea grup care ii va insoti in calatoria pe care aveau sa o faca in urmatoarele ore . Destinatia era un sat din sud-vestul Frantei, in inima Pirineilor. Trebuiau sa ajunga acolo inainte de sfarsitul acestei zile. Frigul si oboseala o faceau irascibila pe tanara femeie,  care astepta cu disperare venirea tovarasilor de drum in speranta ca imediat dupa aceea va apuca cateva ore de somn, inghesuita pe bancheta din spate a masinii.
In jurul orei patru dimineata, aparu in sfarsit Mercedesul din care au coborat precipitat Belgianul insotit de un barbat ce-si tinea tot timpul batista la nas si a carui imbracaminte sugera ca nu era foarte obisnuit cu clima din Annecy. Facand prezentarile, Belgianul a incercat sa faca putin tapaj de reputatia colegului sau , americanul cu batista plina de muci si care parea sa fie atins de o criza necontrolata de stranut. Neimpresionata de palmaresul americanului, si nici de eforturile acestuia de a formula corect cele cateva propozitii in franceza, Mimi i se adresa intr-o engleza perfecta, numindu-l  «Corliss ». Domnul Corliss! Poreclindu-l astfel, tanara se asigura ca-l va tine pe american la o bine-cuvenita distanta, pe tot parcursul acestei cruciale misiuni.
 A urmat un drum lung, cu foarte putine opriri si ocoluri. Mimi a dormit aproape tot timpul, coborand o singura data din masina, intr-o benzinarie , undeva la sud de Beziers. Ajunse la destinatie destul de tarziu, dupa-amiaza, cele doua grupuri s-au cazat in locuri diferite. Transilvanenii la o resedinta privata din sudul satului, ceilalti la Hotelul Thermelor, unde aveau din timp facute rezervarile.
Odata instalata in micul ei dormitor, Mimi s-a intins in pat cazand aproape instantaneu intr-un somn adanc, fara vise. A fost trezita in jurul orei sapte seara de doua femei, doua asiatice. Acestea aveau sa o pregateasca minutios pentru Ceremonia care avea sa fie performata in aceasta Noapte a Sfantului Andrei. Dupa ce au asistat la baia fierbinte pe care Mimi a facut-o, una din femei i-a cerut acesteia sa se intinda pe un fel de masa de masaj acoperita cu un prosop. In urmatoarea ora , asiatica i-a umplut lui Mimi corpul cu niste heroglife bizarre, pictate cu grije folosind o cerneala speciala. De la incheieturile mainilor pana la coate si de la glezne pana la genunchi i-au fost legate strans niste fasii de piele neagra. Parul i-a fost strans intr-un coc legat tot cu fasii de piele. Un singur vesmant lung pana-n pamant i-a fost lasat sa poarte . Un vesmant alb de tifon, aproape transparent ce se inchidea intr-o fibula de aur, pe umarul stang. O singura concesie i-a fost permisa pentru a rezista frigului de afara. O capa lunga de blana si niste bascheti albastrii de panza.
 In jurul orei zece seara, pe o faleza de pe malul stang al raului ce traversa satul, un grup mare de femei si barbati de diferite varste, asteptau sosirea lui Mimi. Nu dupa mult timp, procesiunea s-a pus in miscare , luand-o incet catre sudul satului, pana ce a iesit cu totul din el. Au traversat cu totii un pod , apoi au ajuns la o confluenta de ape. Au fost aprinse torte. Femeile s-au despartit de barbati si au inceput sa cante sau sa recite diferite litanii intr-o limba ce aducea cu latina, dar nu era chiar latina. Incercand sa  treaca mica albie accidentata a raului, Mimi se dezechilibreaza si aluneca pe una din pietrele ce serveau pe post de trecatoare, udandu-si baschetii , blana si si partea de jos a vesmantului cel alb. Injuratura ei ungureasca , rasuna peste intreaga vale intunecata , iar femeile din procesiune se oprira pentru o vreme din cantat. Ajutata de doi barbati , tanara reuseste sa ajunga pe malul opus unde o intampina Alla. Femeia, la vreo cincizeci de ani, purta acelasi vesmant alb, iar transparenta acestuia lasa sa se vada in lumina tortelor, sfarcurile intunecate ale sanilor si parul pubian. Alla ii puse mainile pe umeri si cu un gest larg si teatral ii indeparta lui Mimi capa de blana, jasand-o sa cada pe jos. Acesta este momentul in care tanara femeie a inceput sa auda sunetele care veneau de sus, de pe Colina. In fata ei s-au aliniat patru femei care purtau torte, in spatele ei alte patru. Prinzand-o de mana dreapta, Alla i-a cerut sa inainteze incet pe cararea ce se afunda printre copaci. Drumul devenea din ce in ce mai abrupt , iar frunzele umede o faceau pe Mimi sa alunece, impiedicand-o sa mentina ritmul impus de insotitoarea ei. De undeva de sus se auzeau din ce in ce mai puternic , gemete violente ale unor femei. Ajunse la o mica platforma de la picioarele unei stanci inalte, cativa barbati  invesmantati in blanuri si purtand pe cap coarne mari ca de cerb, se straduiau sa tina in frau niste animale masive ce pareau caini, cu boturile lungi si ascutite din care ieseau limbile, bale si aburi. Pe jos, in patru labe, erau patru sau cinci  femei dezbracate . Aveau trupurile murdare de pamant si frunze . Pe doua dintre ele , Mimi putu sa observe urme lungi de ghiare, pe coapse si pe spate . Socul amestecat cu un fel de curiozitate irationala, o facu sa se opreasca, sa vada ce se intampla. Alla o trase insa violent in fata, indemnand-o sa-si continue drumul. Urcand  spre varful stancii, tanara realiza ca peste tot in padure erau diferite grupuri de femei si barbati care se aflau angajati in diferite orgii bestiale, ori daca nu, dansau haotic in ritmul de tobe care venea de undeva de sus . O femeie grasa, goala , murdara, plina de bijuterii de aur, si careia ii atarna de cot o panza rozalie, aparu brusc din intuneric lovindu-se sec de Alla. Intr-o mana, aratarea tinea un corn din care bea ceva. Scoase un urlet salbatic si cazu penibil in fund.

Toate aceste doamne, altfel onorabile, consumau aici și acum, ultima zi a unui festival secret de 40 de zile, reminiscență caricaturala a vechei Thesmophoria.

Flancate de cele opt femei, Alla si Mimi ajunsera in final la platoul din varful Stancii . Tortele luminau puternic locul. Din braziere ieseau fumuri parfumate care iti imbatau simturile. Mimi nu mai simtea deloc frigul. Nu si-a dat seama nici cand vesmantul alb i-a fost indepartat. Acum ea statea acolo goala, in mijlocul acelor barbati si femei care asteptau sa se intample ceva !

Platoul stancii era marcat de prezenta a doi bolovani imensi de o forma curioasa. 
« Stiu locul asta ! » zise Mimi. Mi s-a vorbit de el. E Painea si… »
« Taci ! » facu Alla intorcandu-se spre ea cu o privire amenintatoare .
« De acum nu  mai trebuie sa spui nimic. Vorbele tale ar putea sa-L transforme in stana de piatra »
Mimi privi in fata, contempland faptura aceea care statea acolo nemiscata, cu piciioarele incrucisate sub ea, pe bolovanul cel rotund de pe marginea Stancii.  Avea barba lunga, coarne mari ca de tap si sani de femeie. Mana dreapta arata in sus, si stanga in jos. Pe burta ii era scris in greaca ἄζυμος.
Din spate, dintre copacii de pe panta ce continua in sus, au inceput sa rasune strident tobele. Cand acestea s-au oprit, au inceput trambitele. Apoi s-a asternut linistea !
Nu se mai auzeau nici cantecele, nici urlete salbatice, nici latratul animalelor, nici behaituri, nici gemetele femeilor.
Mimi statea acolo goala, in mijlocul acelor barbati si femei care asteptau sa se intample ceva !

In spatiul  stramt dintre cei doi bolovani, au aparut trei barbati invesmantati in niste togi vinetii. Au urmat trei bubuituri de toba.  Un batran cu barba si capul acoperit de o panza albastra s-a strecurat pe langa fiecare dintre cei trei , smulgandu-le cu violenta togile. Tobele au sunat din nou. Tot de trei ori !
Mimi se uita lung si cu luare-aminte la cei trei barbati dezbracati din fata ei. Pe doi dintre ei ii cunostea. Pe cel din stanga, pe Marchiz si pe cel din mijloc. El era Chyren . Kato ii spunea simplu :  « Bestia ». Pe cel din dreapta nu-l stia. Dar putea banui cine e. Auzise povesti despre acest « Yannis », cunoscut si ca “One Eyed-Jack”. Unii spun ca ar fi cumva legat de Casa Romanovilor .Batranul « Z » care fusese in timpul Razboiului unul din «investitorii discreti » ai afacerii din Bletchley Park,  i-a spus candva o poveste care-l implica pe acest “Yannis”.Conform acelei versiuni, in iarna lui 41, in timpul unei ambuscade, undeva in Norvegia, acesta  aproape ca-si pierduse ochiul stang, ramanand cu o cicatrice foarte vizibila pentru tot restul vietii. Dupa Razboi, «Yannis»  s-a apucat de vanatat nazisti. Se spune ca dupa fiecare nazist ucis, la locul executiei, acesta isi lasa ca semnatura. O carte de Poker. Papi Fekete in schimb avea o versiune diferita. Acesta sustinea ca fratele sau descrie de fapt o alta persoana si nu pe “Yannis”. Si intr-adevar, uitandu-se cu atentie la fata celui de al treilea, Mimi nu vazu nici o urma la ochiul stang, nici o cicatricie…

Batranul imbracat in albastru facu un gest larg catre cei trei barbati si striga cu putere :« Les Trois Frères ! ».
 Apoi trecu ceremonios prin fata lor , oferindu-le fiecaruia cate un zar.
 Un barbat inalt imbracat in straie de Legionar,  aparu doar ca sa intinda in fata celor trei o mantie rosie. Repetand miscarile Batranului, legionarul trece si el prin fata celor trei « Frati », colectand zarurile fiecaruia intr-un pahar de lemn. La semnalul dat de o lovitura de toba, «Fratii » se prinsera de umeri inchizandu-se intr-un triunghi. O noua lovitura de toba stimula miscarea sincronizata a picioarelor stangi , a genunchilor Celor Trei, care se unira in interiorul triunghiului. La a treia lovitura, acestia isi ridicara-n lateral calcaiele pentru a forma un model specific .Un murmur puternic si terifiant invalui padurea : TRISKELION !

Legionarul incepu sa-si scuture isteric paharelul de lemn, apoi slobozi zarurile pe mantia intinsa intre bolovani. Din padure, tobele raspund : 3-4-5.
Biata Mimi nu avea cum sa stie ca putin mai jos, in aceeasi padure, la nici o suta douazeci de metrii mai spre rasarit, exista un monument megalitic pe care localnicii il numesc “Pierre du Dé”.

[…]

O femeie ii aduse Allei un vas ce continea lichid de o culoare bruna. Ea se aseza in fata lui Mimi ordonandu-i sa bea cinci inghitituri mici.  Apoi ii lua pulsul si cu podul palmei incepu sa-i apese tinerei cosul pieptului intr-un anumit ritm : « Unsprezece minute ! Ai inteles, draga mea ? Unsprezec minute. Atata trebuie sa rezisti. Trage aer pe nas, il dai afara pe gura. 72 de batai pentru fiecare Inger ! »

Din lateral, doua femei o apucara pe Mimi de brate , tragand-o catre cealalta Piatra, cea  turtita din fata lui Baphomet si a celor trei barbati.  O forta sa se intinda pe marginea Pietrei , intr-o adancitura asemanatoare unei albii. Acela este momentul in care tanara femeie a realizat ca de mii de ani, adancitura servea unui unic si precis scop. ACESTA !

O batrana invelita in toga cenusie se apropie tinand in mana un mic vas de lut. Cele doua femei care o tin pe Mimi, ii desfacura acestia picioarele cu o miscare violenta. Asezandu-se in genunchi, batrana cu aspect de sclava, incepu sa-i unga tinerei sexul cu un fel de alifie parfumata. La inceput, miscarile babei au fost oarecum delicate si supeficiale, insa in scurt timp ele au devenit din ce in ce mai brutale, sfarsind in a-si infige mana in biata victima. Se auzi un urlet sfasietor caruia cei prezenti in padure, ii raspunse cu un murmur de incantare. Incurajata parca de reactia dureroasa a lui Mimi, batrana se lasa prada unui zel salbatic continuand sa-i sape cu frenezie vintrele. La un sunet puternic de timpan insa, se opri. Isi trage cu brutalitate mana cu intentia vadita de a crea cat mai multa durere, apoi dispare in noapte, in abisurile padurii. Inainte de a-si veni in simtiri, Mimi este ridicata de pe marginea pietrei si aruncata pe jos in patru labe, in partea de sud a platoului. Aceleasi doua femei-gardian o flancheaza acum din lateral, tinand-o strans de umeri si de fese. Cea din dreapta o apasa pe spate, fortand-o sa-si arcuiasca-n jos mijlocul. Toata lumea e in asteptare ! Dinspre Nord, de pe marginea prapastiei, se aude vocea puternica si tremurata a batranului cu capul acoperit de panza albastra. In latina, cu o intonatie exagerat dramatica, el recita ceva despre un pact dintre Om si Lup , despre anumite locuri unde, in urma cu multe mii de ani, acest Pact a fost pecetluit.Trece apoi la povestea apocrifa a unui soldat roman si a cainelui sau Ferox. Mimi a mai auzit povestea asta undeva si isi aminteste ca la un anumit punct are legatura cu momentul Crucificarii Nazarineanului si cu femeia pe care romanii au platit-o sa regizeze intregul spectacol. Acum insa, asta e ultimul lucrur la care ar fi capabila sa se gandeasca. E adevarat, licoarea pe care Alla i-o daduse sa bea, i-a amortit in mare parte simturile. Insa panica, oroarea, groaza, provocate de lucrurile care  tocmai se consuma, sunt acolo, persista dincolo de simturi. Groaza e tot ce i-a mai ramas ! Si stie ca groaza este ceea ce o va tine sa nu inebuneasca. Trupul ii tremura din toate incheieturile fara sa simta frig. Involuntar, din vulva cascata simti ca i se scurge ceva. Dinspre apus, dincolo de Platou, de pe cararea ce vine din padure, se aud sunetele precipitate ale unor pasi, marait si gafaituri bestiale. Mimi isi intoarce brusc capul in acea directie si vede sub lumina tortelor un barbat chel si indesat, imbracat in straie de soldat roman, care incearca cu dificultate sa tina-n frau un dulau imens. Un Cane Corso cenusiu cu o zgarda groasa plina de tinte mari si ascutite. Cu o miscare brutala femeia-gardian din stanga o impinge pe Mimi, fortand-o sa se uite-n fata. Pentru ea este foarte clar acum ce va urma sa se intample ! Poate a stiut dintotdeauna ca se va ajunge la asta. Din copilarie a stiut ce face Papi Fekete si Eszter in laboratorul care apartinuse candva taxidermistului trimis de comunisti la Canal. Poate de aceea , cand avea aproape 14 ani, Mimi a avut acea pornire de neinteles de a lovi cu un par perechea aia de caini nenorociti, care ramasesera impreunati in mijlocul strazii. Toate povestile de pe Cetatuie, toate lucrurile care se intamplau in anumite familii, la anumite case de pe Colina, au acum sens. Ceremoniile de la casa lui Vaida, sau de sus de la Milan ! Totul pare acum predestinat. Totul pare masluit. Totul pare acum ca un fel de aranjament pe termen lung. Cumva a fost avertizata ca se va ajunge la asta…

Stransoarea celor doua femei-gardian devenise mai stricta si puternica acum, limitandu-tinerei orice miscare. In spatele ei, pe fese, pe picioare, Mimi simtea respiratia puternica a fiarei, picurii de bale care se prelingeau si din cand in cand limba imensa si botul care-i sfredeleau  vulva, ii desfaceau labiile, facand-o sa vibreze intr-un fel pe care nu-l mai simtise niciodata. Animalul se agita haotic, apoi iarasi revinea, prelungind dureros agonia . In cele din urma vine momentul ! La inceput a fost presiunea labelor imense care-i apasara spatele, oprindu-i respiratia. Convulsiile dezordonate ale trupului greu al bestiei si ghearele care-i brazdau carnea de pe coaste, de pe burta si in cele din urma de pe picioare. La inceput simti doar stransoarea ca de menghina a dulaului, apoi asaltul rapid, violent si sfredelitor. Membrul umed ii umplu vintrele pentru ca apoi nodul, acel bulbus glandis imens sa se scufunde in ea, blocand cu asta orice tentativa de scapare. Orgasmul femei fusese instant si nedorit. Cedand, ea cazu complet sub stapanirea bestiei, scotand sunete de care nu stia ca este capabila sa le scoata. Simtea acum cum creste ceva in ea si o paralizeaza de durere si placere. Lichidul vascos  si fierbinte iesit cu abundenta din caine, gasi calea sa se elibereze, improscand cu putere afara din vagin, scurgandu-se pe picioare, curgand in valuri pe stanca rece si umeda. Trei lovituri de toba ! Batranul striga cu putere, ridicand mainile si ochii catre cerul intunecat : PRÆCUM !

PRÆCUM ! raspunse cu satisfactie padurea .

De undeva, reaparu Alla care, asezandu-se in genunchi in fata lui Mimi ii sterse tranpiratia rece de pe frunte , apoi apasandu-i carotida ii verifica din nou pulsul. Multumita parca de rezultat, ii lua tinerei capul in maini si uitanduse ferm in ochii acesteia, ii spuse in franceza: «72 de ingeri pe minut, iti amintesti ? 11 minute ! Da iubito ? 11 minute. Hai ca poti ! »
Mimi scrasni din dinti cu ochii rosii iesiti din orbite si suiera printre dinti  in engleza: « CUNT ! »
Alla avu un moment de ezitare, ramanand pe loc pironita . Apoi se ridica brusc, ignorand parca reactia tinerei. Ridica lateral bratele, apoi le incrucisa pe piept.
Acesta este momentul in care toate instrumentele de percutie existente in padure incepura sa bata intr-un ritm ce imita bataile inimii. Una din femeile care o tineau pe Mimi ridica rapid o mana pentru a indica in mod precis inceputul ritualului. Imediat, Alla isi incepu invocatia :  Vehuiah, Jeliel, Sitael, Elemiah, Mahasiah, Lelahel, Achaiah, Kahetel, Aziel, Aladiah, Lauviah…

[…]

Consumatul est ! striga Batrranul de indata ce PECETEA fu pusa, Triskelionul savarsit. Samanta Celor Trei se amesteca acum cu cea a bietului animal ce urmeaza a fi sacrificat ritual la Soulane, in varful unui deal invecinat intre doua lame de piatra orientate catre rasarit. Sangele cainelui va trebui sa se scurga pe peretele abrupt de nord vest al acelui imens complex megalitic, inainte de ivirea zorilor. In fruntea cohortei , purtatorii de stindard  poarta pe cap craniile imblanite ale Ursului,Leului si Lupului. O procesiune de figuranti imbracati in coltati romani adusi din Perpignan si Girona vor urca dealul, purtandu-l pe Ferox pana in locul unde pieptul ii va fi despicat,decapitat, pielea jupuita si transormat in masca Vraciului ales de Zaruri . CUT !

[…]

Mai 27, 1967…Avand dureri de spate, nu a dormit foarte bine. Pe la trei dimineata se daduse pentru a treia oara jos din pat, de data asta pornind spre bucatarie, hotarata sa-si  o portie mare de inghetata din frigider. Marie-Antoinette se trezi foarte tarziu in ziua aceea.

 Era aproape amiaza cand papi Solomon a venit sa-i arate scrisoarea. Dupa ce citi misiva, Mimi ridica incet ochi privindu-l intens pe barbat :
“You gotta be kidding me” spuse ea in engleza cu accent american.”In tribuna?”
“Poate e modul ei stangaci de a-si exprima multumirea” incerca Solomon «…sau poate e Protocolul »
« Crezi asta cu adevarat sau incerci sa-i iei apararea? »
« Fumezi prea mult dimineata si inca nu ai luat micul-dejun »
« Chiar trebuie sa pleci azi ? Nu stiu daca ma descurc… »
« Da! Se pare ca e vorba de o urgenta. Am vorbit in dimineata asta cu Étienne si mi-a promis ca e aici deseara. Deci esti pe maini bune. »
« Si care spuneai ca e urgenta ? I s-au ruginit Zelmei bigudiurile si trebuie sa-i cumperi altele ? »
Incercand sa ignore iesirea femeii, Solomon se indrepta catre telefon:
«La trei trebuie sa fiu in Aeroport. Ma duce Gusti cu masina »
« Bineinteles ca o va face » arunca Marie-Antoinette, reaprinzandu-si tigarea stinsa.

Iunie 5, 1967. Începe războiul de șase zile. Israelul lansează „Operațiunea Focus”, un atac asupra aerodromurilor forțelor aeriene egiptene. Armatele aliate din Egipt, Siria, Irak și Iordania invadează Israelul.

In dimineata de 6 Iunie, 1967, Profesorul Fekete conducea o Dacia 1100 pe drumul dintre Pâncota si  Păuliș, cu destinatia Lipova, unde urma sa ramana pentru urmatoarele trei zile. Langa el in dreapta, statea Vera. Una din cele patru gemene din  «Lot ». E gravida aproape in luna a saptea.
Inca nu era ora sapte, era frig, iar ceata nu lasa sa se vada mai mult de cinci metri din drum. Brusc, in fata masinii aparu o caruta plina cu  drugi de lemn. Barbatul calca frana, insa prea tarziu. Prajina trecu prin parbriz, prin stomacul  Verei, rupandu-i in cele din urma coloana vertebrala. Moartea femeii a fost aproape instantanee.  Cateva minute mai tarziu, Fekete iesea din masina impleticindu-se. Era inca in stare de soc. A trecut o vreme pana sa-si vina in simtiri. Ridicand privirea din pamant, vazu ca nenorocita de caruta era tot acolo. In jur doar ceata groasa. Nimeni care sa-i vina in ajutor. Se invarti de cateva ori in jurul scenei, constatand cu stupoare ca nu era nimeni care sa conduca caruta, si oricum , nu exista nici un animal care sa o traga. Ceea ce o omorase pe Vera, era pur si simplu o caruta plina cu lemne care fusese abandonata acolo peste noapte. 
Era aproape seara si profesorul Fekete se afla inca in in sediul Militiei din Lipova , dand declaratii. Ceru permisiunea sa foloseasca telefonul pentru a lua legatura cu sotia, in Cluj. Acasa nu raspunde nimeni. Suna in Reghin, in speranta ca va da de Zelma. La fel, nici un raspuns. A doua zi urma sa duca trupul  Verei la Arad si hotara sa doarma in noaptea aceea la casa din centrul Lipovei, lasata mostenire de socrii sai care murisera demult.
La unu noaptea il trezi telefonul . O centralista ii cere lui Fekete sa confirme o convorbire cu taxa inversa din strainatate. Din Frankfurt. Batranul accepta. Dupa un minut , de pe partea cealalta a firului aude pe cineva baiguind cu voce stinsa in toate limbile. Isi dadu seama ca e Solomon :
« O murit Doina, Ioane ! O murit fata mea, o murit … »
« Ce s-a intamplat, Domnule ? Ce tot vorbesti acolo ? »
« Era cu Jamal, in avion… si or fost loviti de ceva deasupra Sinaiului. I-or omorat nenorocitii, pe toti i-or omorat. Fata mea… » 
“Da’ ce cauta acolo ? »
“E Razboi, Ioane ! Tu nu stii ca-I Razboi ? E prapad in Israel ”
“ Nu mi-ai raspuns !” urla Fekete . Simti brusc ca I se usuca gatul :
 «Ce cauta Doina in avion ? Asteapta un copil , pentru numele lui Dumnezeu ! ”
Intotdeauna Fekete a fost mai puternic decat prietenul sau de-o viata. Cum ar fi putut sa-i spuna acum bietului om stranietatea faptului ca impartasesc aceeasi tragedie ?

Iunie 10, 1967, dimineata.
 Erau undeva prin Soho cand Mimi i-a cerut lui Étienne sa opreasca masina . Voia sa-si ia o « waffle chocolate ice cream cone» ,din locul ei preferat. Atat Étienne cat si Andy, bodyguardul, s-au uitat brusc unul la altul ridicand din sprancene. Evident nu era momentul din zi si nici vremea foarte potrivita pentru asa ceva, insa nu puteai refuza o femeie insarcinata. Mimi simtea nevoia sa faca cativa pasi pe jos in timp ce-si savureaza enorma inghetata, asa ca o lua spre Golden Square cu intentia sa se aseze pe o banca. Nu facu decat cativa pasi si dezastrul s-a produs! O bucata mare de inghetata topita cazu pe rochia sa rosie de bumbac cu modele florale albe si tivurile dantelate. Femeia isi continua totusi drumul pana in parc si chiar cand se aseza pe banca, sosi si Andy gafaind, cu un servetel in mana : «Esti prea dragut Andrew, multumesc. Se pare ca tu esti cel care a salvat ziua !»Barbatul isi dadu ochii peste cap, facand stanga-n prejur spre masina care ajunsese intre timp la marginea sudica a parcului.

Terminandu-si inghetata, Mimi incepu sa-si stearga tacticos degetele si mai apoi isi indrepta atentia spre pata de pe rochie. Bucata de inghetata cazuse pe burta si asta o facu sa se intrebe daca incidentul ar putea afecta sanatatea copilului. Oare daca-i cadea pe cap, exista riscul sa faca un brain freezeing ?
In privinta petei, nu prea mai avea ce face. Ramasese mare si foarte vizibila, in ciuda eforturilor de a cosmetiza situatia. Exista totusi o solutie. O va tine acoperita de poseta. O poseta tip Beggar’s din pietre de coral rosii cu o inchizatoare din aur masiv. Mimi exersa de cateva ori cu poseta,  gesturile pe care ar trebui sa le faca pentru a disimula cat mai natural problema pe care o avea. In cele din urma , scoase pachetul de Dunhill si isi aprinse o tigare. Cu toate ca, in mod normal, imprejurarile i-ar fi impus sa se grabeasca, femeia simti nevoia sa-si faca putin timp pentru ea, sa-si adune gandurile.
In ultimul jumatate de an lucrurile o luasera razna. Dupa evenimentele din sudul Frantei, atat «Chyren» cat si Marchizul i-au recomandat sa stea in Anglia. Alla, Martha, Cecil si Lia, au avut cateva obiectii, insa in cele din urma au ajuns si ei la aceeasi concluzie. Adio Cluj, adio studii. Cineva incepuse sa curete in dreapta si-n stanga.  Din ianuarie incoace nu era o saptamana fara sa auda cum unul sau altul a disparut sau a fost gasit mort in cel mai oribil mod cu putinta. Semnatura era evidenta si toti se asteptau la asta. Toti au stiut de la bun inceput ce risca!
 La momentul  acela, cand Mimi medita la toate acestea intr-un parc din sudul Soho, nici ea, nici Étienne, nici bodyguardul nu stiau ce se intamplase cu Doina si Vera. Toti ceilalti au hotarat ca pentru moment era mai bine sa tina informatia departe de ei. Pe cat posibil !
Intoarsa la masina, Mimi il intreba pe Andy daca a scos « Prajitura» de la  brutar. Bineinteles ca da, era in portbagaj. Bodyguardul sari repede sa o scoata in timp ce Mimi se aseza pe bancheta din spate. Andy ii inmana pe geam cutia cilindrica de carton si femeia o desfacu. Dupa ce o contempla o vreme, stramba putin din nas si concluziona : «  Sincer ? Se putea si mai rau ! »
Palaria era rosie, de paie ,cu boruri mari, si era impodobita cu camelii. Era clar ca nu mergea deloc cu rochia de bumbac, nici cu bratarile de fildes, si nici cu… de fapt nu mergea cu nimic ! Per total Marie- Antoinette aducea mai degraba a hippy, decat o invitata la Trooping the Colour .
Sa treaca cu masina prin filtrele de paza ,le lua ceva timp. Asta, si dificila gasire a locului rezervat, a  accentuat penibilul situatiei. Doua ore mai tarziu, Mimi se afla in tribuna, sub Admiralty Extension, incercand cu dificultate sa-si acopere pata maronie de inghetata, cu poseta ei rosie care mai degraba atragea atentia doamnelor prezente.

12 Iunie 1967. Regina Elisabeta a II-a participă la premiera celui mai recent film Bond „You Only Live Twice” la Odeon Leicester Square. CUT !

[…]

Катинка, Катинка моя …

In primavara anului 1970 actrita, producatoarea de radio si televiziune, traducatoarea si scriitoarea Catinca Ralea, realizeaza un scurt documentar de propaganta anti-occidentala pe strazile Londrei.

Educata in occident, fiica unui important politician roman, Catinca este un asset ce raspunde direct « Rezidenturii » sovietice, eludandu-le pe cele romanesti. Realizarea documentarului despre hippies de pe Carnaby Street fiind doar o acoperire, ea se afla la Londra cu o misiune specifica.
8-4-2 ! 8-4-2 ! 8-4-2…

[…]

The Statue of Liberty

E sfarsit de vara. Stiu ca afara ploua si probabil de aceea am urcat la coferaria aia dupa ce am iesit din sala de cinema. Mananc cu pofta o inghetata de ciocolata cu multe cristale de gheata in ea. Din cand in cand maica-mea imi spune sa mananc mai incet ca o sa ma doara gatul. Dupa o vreme ma trezesc ca umblu in patru labe pe sub masa si vad chilotii femeii cu care sta maica-mea la masa. Stiu ca pe femeie o cheama Sanda. Sunt foarte plictisit si ma tarai de sub masa pana la balustrada cu panouri de sticla colorata ca sa ma uit in jos la multimea agitata de oameni care ies din sala de cinema. Intuind intentia mea de a ma strecura sub panou, maica-mea se ridica precipitat sa ma ia de acolo. Odata pus la masa, imi vine ideea nastrusnica sa ridic deasupra capului bolul metalic in care mai ramasese un pic de inghetata topita ca sa-i arat lui Mimi ca sunt Statuia Libertatii. Mai mult, simt nevoia sa imit ticul personajului din film, inclinand capul pe umar. Mimi si Sanda rad amuzate de raspunsul meu la repetatele mustrari. La putin timp dupa consumarea acestei nazbatii, jos, in sala cu multi pereti de sticla, personajul din filmul pe care tocmai il imitasem, vine catre noi, o imbratiseaza pe maica-mea si se apleaca spre mine spunandu-mi ceva in engleza. Avea ochi mari, albastrii, mustacioara si era imbracat intr-un costum albastru ca cerul. Imi amintesc si acum mirosul de parfum al acelui barbat…
5-8-3-4-9 ! 5-8-3-4-9 …

Furtuna a trecut iar soarele se reflecta acum orbitor in rau, in timp ce trecem podul cu masina. CUT !

[…]

Four Lions

In mintea mea , urmatoarele evenimente par sa se deruleze in aceesi zi , insa nu sunt sigur…
Scuarul enorm pavat cu dale de piatra este dominat de inalta columna inegrita de vreme, in varful careia se vede cocotata o statuie. Patru lei negrii, imensi, de bronz, strajuiesc baza monumentului. Incerc sa ma catar pe marginea unuia din bazinele din jurul  grandioaselor fantani arteziene. Am vazut ca sunt copii mai mari decat mine si char si adulti care indraznesc sa se balaceasca in apa bazinelor. Vreau si eu acolo insa maica-mea imi curma brusc eroica si donquijoteasca ascensiune cracanata, saltandu-ma in brate : « Nem szabad ! Nem-sza-bad ! » ma mustra ea in ungureste, si rade copios. In fata noastra se agita un tip ciudat, inalt cu parul valvoi si inceput de calvitie, ce tine in mana aparatul foto dotat cu un obiectiv impresionant. El  incearca sa-si gaseasca o pozitie mai buna si, dupa o vreme, isi da seama ca trebuie sa se indeparteze. Se tot da in spate, ajungand aproape de baza scarilor dinspre cladirea acea mare, alba, cu coloane. Ca sa acopere vacarmul din jur, bietul om striga din toti plamanii « Smile » lasand sa i se vada dintii sticati.  Peste ani, aveam sa regasesc una din pozele facute la fantana arteziana, in vitrina din sufrageria de pe Racovita 51, din Cluj. Fantana nu apare in fotografie. Doar eu si maica-mea, stand intr-o pozitie caraghioasa si cam incomoda, pe marginea bazinului. Capetele noastre acopera enorma reclama de pe acoperizul unei cladiri din fundal. BO….IL. Aproape toata viata am trait cu impresia ca este reclama la un film cu Bourvill.

Ne mutam pe parapetul ce inconjoara scuarul, aproape de strada, aproape de chioscul acela ciudat, pentru ca asteptam pe cineva sa ne ia cu masina. In timp ce maica-mea poarta o conversatie in engleza cu tipul cu dintii stricati, eu fug dupa porumbei. Port niste pantaloni scurti de piele si clama metalica a uneia din bretele cedeaza in timp ce fug bezmetic.  Ma dezechilibrez si cad spectaculos, zdrelindu-mi genunchiul stang. In primele secunde, vazandu-mi sangele ce-mi tasnea din rana, ma buseste rasul. Ridic insa privirea si o vad pe Mimi sarind panicata spre mine. Incep sa plang zgomotos, atragand atentia oamenilor din jur. Sunt luat in brate si barbatul cu dintii stricati imi pune o batista pe rana. Vorbea ceva cu maica-mea in in timp ce ma duceau in graba catre o masina neagra, insa singurele cuvinte pe care mi le amintesc erau legate de un «Birthday present». Chestia asta mi-a ramas intiparita in memorie pentru ca posesorul acelor dinti mi-a vorbit direct in nas, simtindu-i respiratia grea, oribila. In rest, nu-mi mai amintesc aproape nimic din ziua aceea. Doar faptul ca era déjà spre inserat cand m-am oprit din plans , eram  pe bancheta din spatele masinii si mancam o ciocolata cu crema de portocale. CUT !

[…]

Calatoria intunecata spre celalalt tarm

Mi-e frig si somn. Invelit intr-o patura groasa tremur la maica-mea in brate pe bancheta din spate a masinii. In fata, pe dreapta se afla un barbat cu chipiu negru care conduce masina in noapte, printr-un tunel de copaci. Dupa o vreme, doi batrani deschid o poarta mare de fier. O femeie cu cizme de cauciuc ciocneste de cateva ori geamul din dreapta si cu lacrimi in ochi ne face cu mana. Adorm. Cut!

Puntea unui vas. Valuri imense. Furtuna. Mirosul fumului de tigare se amesteca cu cel sarat al marii. Sunt tot la maica-mea in brate si tusesc violent de mai multe ori. Ma doare capul. Zgomotele furtunii ma sperie si mama hotaraste sa-si stinga tigarea si sa intre cu mine inauntru. Adorm. Cut !

Cred ca am vomat. Si lui Mimi i-a fost rau. Suntem intr-o benzinarie cu parcare nu departe de port. Sunt pe bancheta din spate a unei alte masini. Imi analizez pata de pe genunchii salopetei verzi de blugi. Gatul si nasul imi sunt iritate. Mirosul acela acru si acid imi face rau. Imi vine sa plang dar ma abtin. Ma tarai spre portiera, si ridicandu-ma pe genunchi, imi lipesc nasul de geam. Din priviri o caut pe maica-mea dincolo de picaturile ce se preling pe sticla. Constat cu relativa bucurie ca mama e acolo, langa masina, in prezenta unui barbat foarte inalt care sta cu spatele. Poarta un pardesiu maroniu de lana. Ploaia ii uda acestuia parul, ceafa si gulerul albastru de la camasa. Omul isi scoate mana stanga din manusa, cautand in buzunar o batista pe care i-o ofera mamei mele ca sa isi stearga lacrimile. Apoi se apleaca si o saruta. Se pare ca plang amundoi, imbratisati. Ma reasez cu fundul pe bancheta. Imi trag peste cap gluga pelerinei portocalii pe care o port, si din captuseala caroiata a acesteia, vine un miros placut de detergent. Imi voi aminti parfumul asta toata viata. Dupa un timp, masina pe care o conduce barbatul in pardesiu maroniu, se lupta din greu cu furtuna ce parea ca vrea cu tot dinadinsul sa smulga din radacini toti copacii si tufele de pe marginea drumului. Undeva pe stanga se vede marea. Maica-mea vorbeste ceva in franceza. Mi se promite ca ne oprim in Le Vicq, unde o sa dormim. Dupa asta nu-mi mai amintesc nimic cu exceptia unei case de piatra pe un mal intunecat si stancos, un pat mare taranesc in care am stat si un plaid gros is dur cu care sunt acoperit. Cut !

Este seara si la marginea unui oras mare, masina noastra  coboara intr-un tunel lung si intens luminat. Multe, foarte multe masini care fac zgomot, claxoneaza. Miros inecacios de fum si benzina. Adorm la loc. Dupa un somn extrem de agitat, ma trezesc uitandu-ma la perina de culoarea spanacului si vomit. Mimi ma ia in brate si ma duce intr-o bucatarie cu lumina placuta, portocalie. Ma aseaza pe un taburet inalt. Ma uit in jur. Barbatul care o imbratisase pe maica-mea si ne-a adus pana aici, a disparut din peisaj. Domnul Marchall, gazda noastra , desface o conserva cu compot de mandarine iar mama mea toarna continutul intr-un bol mare de sticla. Cut !

[…]

CAROUSEL : THE GREAT GAME
MADELLE (FIRE,SMOKE&WATER)

« Materia este reductibila la particule. In consecinta, Universul fizic este unul punctiform. Realitatea este suma tuturor liniilor pe care le trasam pentru a lega punctele »

Marie Antoinette DelaCroix, Montreux, Ianuarie 1971

__________________________________

« Teoria conspiratiei incepe atunci cand legi prea multe puncte. »

Pablo DelaCruce, Rennes-les-Bains, Februarie 2020

__________________________________

Este dupa-amiaza zilei de 14 ianuarie 1971. Marie-Antoinette se bucura de linistea celor doua saptamani trecute de cand prietenele sale romance au plecat inapoi in tara. Sarbatorile de iarna o epuizasera, toti strainii care-i treceau prin casa ca printr-o statie de autobuz, au adus-o la exasperare. Actori, regizori, scriitori, pictori, cantareti, politicieni , dizidenti, revolutionari, mistici, hippioti, escroci, spioni, toti ii calcau de ani de zile pragul, stiind ca acolo vor gasi pe cineva care sa le asculte nebuniile, vor gasi bautura buna, orgii si mancare aleasa. La intervale aproape regulate, Marie-Antoinette se satura de toate astea si ii dadea pe toti afara, interzicandu-le sa mai vina o vreme. Apoi disparea ! Disparea si aproape nimeni nu stia unde. Stiau doar cateva din prietenele ei intime : Réka, Anika, Siri, Joan (Jeanne) si Gina. Ele cunosteau viata paralela a Mariei-Antoinette. Stiau ca atunci cand Marie lipseste din Frejus, este ori in Romania, ori U.K. si destul de rar in Olanda, la sora ei, Erika.

In dupa-amiaza acelei zile de 14 ianuarie, in jurul orei patru, Marie-Antoinette aude pe cineva sunand la usa de pe  Pasteur. La adapostul perdelei de la geamul din bucatarie, sudiaza masina parcata vis-a-vis de cealalta intrare. Isi aprinde precipitat tigarea si simte ca i se face rau. E Basil, a.k.a. „Gladius/ Phalanx”, ofiterasul roman ce opera de doi ani aici in Franta. Fusese promovat dupa ce in ’67 a luat un glonte-n frunte la Rosengarten, in Berlinul de vest. Astfel, Biroul 1(14, 0, 0) al Serviciului II, raspandise zvonul ca Basil e mort, circuland in anumite medii, poze cu cadavrul sau. Odata mort, Bazil putea trece sub comanda Biroului 1 (10, 0, 0) al Serviciului IV, al DIRECTIEI INTAI. Asta il punea pe Basil in situatia ingrata de a se calca pe bataturi cu oamenii lui Caraman, aflati cu toti in subordinea directa a rusilor. Marie-Antoinette stia de ce o cauta Basil. In urma cu mai mult de o luna, de sfantul Nicolae, casatoria ei aranjata la Cluj cu fiul lui Milan, apoi rapida ei plecare in sudul Frantei, declansase ceva si serviciile romane intrasera in panica.

Patru ore mai tarziu, Marie-Antoinette il va suna pe un anume Gaspard, din Berna. Faptul ca Marie insista ca J.P. sa fie scos de la Cresa, a intampinat serioase obiectii din partea celui de la capatul celalalt al firului. Una dintre obiectii a fost aceea ca, odata scos din adapost si mutat, copilul va intra intr-o alta jurisdictie, riscand chiar ca pe viitor sa-si piarda legaturile cu tot. Cu absolut tot ! In cele din urma, constatand gravitatea situatiatiei si indarjirea femeii, resemnat, Gaspard s-a rezumat la intocmirea flugara, intr-un limbaj codificat, al unei „Foi de Parcurs” atat la propriu cat si la figurat. In mai putin de 24 de ore trebuia sa fie in Montreux via Milano. Avea nevoie de pasaportul albastru.

Urma un drum de noapte extrem de istovitor, cu multe rute ocolitoare. La iesirea din Italia, in Como, Marie a fost oprita doua ore in vama pentru chestionari. In cele din urma, un telefon la ambasada Romana din Berna a rezolvat „neintelegerile”.

Odata ajunsa in Lugano, Mariei-Antoinette devenea M.A. Delacroix, sau „Madelle” asa cum o alintau elvetienii.

In drumul ei spre cocheta vila privata de pe Route de Valmont, din Montreux, „Madelle” aveea sa intre in posesia valizei cu „Cei Trei Magi”, trei dosare numite „Foc”, „Fum” si „Apa”. Pachetul cu „Daruri” avea sa-l primeasca la destinatie.

In noaptea de 17 spre 18 Januarie 1971,  M.A. Delacroix, insotita de Sœur „Brigitte” ce tragea dupa ea un carucior cu cateva valize, se aseaza pe scaun si va tine un interesant discurs in fata unei audiente selecte de 40 de persoane. Acest eveniment privat are loc in incinta Casinoului de pe malul lacului Leman, sub patronajul formal al unei cunoscute congregatii catolice.

Prezenta la eveniment, doamna H. isi noteaza cu atentie aspectele importante ale discursului ce contine unele consideratii filozofice si etice cu privire la anumite descoperiri in domeniul fizicii cuantice si al geneticii. Cineva din audienta intervine, punand cateva intrebari despre familia Shirley, despre Templierii si daca interesul doamnei Delacroix in studiul Ettington Manor are legatura cu recenta vizita a lui Shirley Temple in Romania. „The Saint are mai multe legaturi cu asta decat faimoasa-fosta-actrita„ spuse Madelle ca si cum ar fi avut raspunsul pregatit. „De aceea va recomand cu insistenta sa-l cititi pe Leslie Charteris”.

Altcineva intreaba despre destinatia unor fonduri ale Ordinului si despre Proiectul „Le Cercle”. Dezbaterea degenereaza, iar insistenta unora pe aspectele teologice, o irita vizibil pe M.A. Delacroix: „Dumnezeu ? Ne pare rau dar nu exista. Inca lucram la El”. O ora mai tarziu, valizele din caruciorul Surorii „Brigitte”, sunt livrate destinatarului, imediat dupa plecarea participantilor la Eveniment.

[…]

CAROUSEL : THE GREAT GAME
Linia Galbena

Afara ningea…
Imi amintesc destul de clar ultima seara petrecuta la Cresa. Imi amintesc atmosfera aceea placuta, lumina calda a veiozelor, cele cateva paturi joase de lemn, mocheta albastra ce acoperea toata suprafata dormitorului, lambriurile gri, dunga galbena, copilasii in pijama …

Stiam cu toti ca in curant o sa vina Tante Greta si ora de culcare. Asa ca profitam la maxim de timpul ramas, provocand maximum de haos de care eram capabili. Subiectul isteriei colective era ca in fiecare seara „Dragonul Rosu” pictat pe peretele de la intrarea in dormitor. Candva, Tante Greta ne-a spus lucruri ingrozitoare despre viata Dragonului si aventurile sale de dinainte de a ajunge un biet mural bidimensional , osandit pe vecie sa pazeasca intrarea dormitorului. Spre diferenta de ceilalti copii, eu eram putin mai linistit in seara aceea, si asta din cauza unui cucui in frunte cu care m-am ales in urma cu doua nopti, cu ocazia aceluiasi ritual colectiv de dinainte de culcare. Stateam pe spate in patutul meu, cu picioarele pe „dunga galbena” ce inconjura peretele dormitorului, incercand sa fac din hartie un broscoi origami. Plictisiti de debandada din jur , mi s-au alaturat doi colegi in pijama , asezandu-si si ei, conform ritualului, picioarele pe „dunga galbena”

A doua zi la micul-dejun, am scapat in cana cu ceai, o bucata de paine cu unt si gem de smochine. Mi s-a facut greata si nu am mai mancat  nimic. Spre seara a aparut Tante Greta cu ochii rosii de lacrimi, insotita de doi barbati ce aveau halate albe aruncate pe umeri. Atunci i-am vazut pentru prima oara pe Milan si pe fiul sau, Mircea. Milan a scos din buzunar o sticla cu suc de portocale pe care mi l-a oferit , spunandu-m ca trebuie sa fac impreuna cu el si fiul sau, o calatorie lunga si plina de aventuri. Intre sughiturile de plans, cred ca am vorbit ceva despre Dragon si aventurile sale. Milan s-a uitat lung la mine, si pe un ton grav mi-a confirmat ca despre asta e vorba in calatoria care va urma. Insa pentru a face fata premejdiilor cu care ne vom confrunta, va trebui sa fiu imbracat intr-o armura specifica, care sa poarte insemnele Ordinului. Si intr-adevar, in bagajele cu care venise, batranul avea pregatit un costumas alb de lana ce avea la piept, pe partea stanga, un ecuson ciudat. Deasemenea, Milan mi-a explicat ca si cele doua randuri de nasturi metalici de la veston, sunt insemne caracteristice ale Ordinului.

Odata imbracat si gata de plecare, toti companionii mei din Fratia Pijamalelor  m-au inconjurat si au inceput sa cante un cantec trist. Eu am plans atat de mult incat nu-mi mai amintesc mare lucru din seara aceea. Tin minte doar zapada groasa care scartia sub talpi, mirosul de iarna, de fum, si ca Mircea m-a dus pe umeri pana in capatul strazii, la o casa care avea o poarta de lemn. Desi trecuse de mult Craciunul, in casa aceea, inca mai exista un superb brad impodobit.

Astazi stiu ca acea casa este pe Rue de Sous Cassan, in Anemmasse.

Urmeaza o calatorie nocturna cu masina. Zapada, multa zapada viscolita, ce intra in lumina farurilor si loveste cu violenta parbrizul.

Frankfurt am Main, Weberstrase, 46 de ore mai tarziu. Sunt trezit din somn si intreb de ce trebuie sa mergem iarasi undeva, noaptea. De ce numai noaptea? Imbracandu-ma in repezeala, Milan imi explica cu calm ca e de fapt ziua, insa este o zi speciala cand e intuneric si se numeste „Ziua-Noapte”. Ajungem in Gara, pe peron, sub o cupola imensa de sticla la care ma holb incontinuu cu gura cascata.

Nu sesizez cand se apropie trenul, doar farurile puternice care ma orbesc in ultimele secunde . Apoi urmeaza sirena ! Un vuiet strident, asurzitor, care imi ingheata sangele in vene. Milan imi acopera capul cu palma lui imensa, presandu-l de pieptul sau. De la frig sau spaima trasa, trupul mi se scutura necontrolat, iar gatul si pieptul ma ustura de la plans. Cum fugea batranul cu mine-n brate pe peron in cautarea vagonului in care va trebui sa ne imbarcam, am realizat ca vagoanele aveau culoarea rosu-visinie. Asadar acesta e Dragonul cu care trebuia sa ma confrunt. Cut !

[…]

CAROUSEL : THE GREAT GAME
The other “Steel Helmet”

Introducere

Serialul de televiziune “Pistruiatul”, în regia lui Francisc Munteanu, a avut premiera în 22 aprilie 1973. Structurat în 10 episoade, filmul este cea mai difuzată producţie de televiziune românească din toate timpurile, al cărei subiect este mişcarea ilegalistă comunistă care pregătea, în 1944, ziua marii eliberări. Actiunea incepe pe 17 Iulie 1944

Stahlhelm 681

Vor der Kaserne
Vor dem großen Tor
Stand eine Laterne
Und steht sie noch davor
So woll’n wir uns da wieder seh’n
Bei der Laterne wollen wir steh’n
Wie einst Lili Marleen.

(Sfarsit de Mai 1972, Vechea Fabrica de Caramizi din Baciu, langa Cluj, Romania)
Eram foarte mic atunci cand am jucat in primul meu film. Imi amintesc destul de putine lucruri de pe platourile de filmare, am foarte vie in minte, imaginea primelor cadre filmate la Fabrica de Caramizi din Baciu, un sat de langa Cluj. Sunt in podul foarte vechi al unui depozit. Caldura este infernala. Pe cap port o casca de soldat german din al doilea razboi mondial si in mana am un pistol de lemn. In fata mea e o usa aflata la capatul unei scari lungi de lemn care da in curtea fabricii. Astept cu nerabdare semnalul convenit de regizor si echipa de filmare, pentru a cobori scarile. Ceva nu iese bine si scena este reluata de cateva ori. Se pare ca eu sunt cel care greseste ceva in mod repetat.

Scarile sunt prea abrupte si mamei mele ii este frica sa nu ma dezechilibrez si sa cad. Regizorul este de acord si ia hotararea sa ies din scena. Eu sunt suparat si nu vreau sa cobor de pe scari. Intreaga echipa asteapta dupa mine..

Din capul scarilor de lemn, imi plimb privirea in jos, peste intreaga scena, peste echipa de filmare, peste foarte multi oameni. Privesc macaraua, coborata pentru o mica pauza, platforma pe care sta operatorul si asistenta, luminile si marile panouri reflectorizante care-mi ard ochii. Pe jos, intins pe o patura ca la plaja este regizorul. Francisc Munteanu. El moflaie o havana imensa si scuipa intermitent ceva maro. Sta la bustul gol si isi expune la soare, imensa burta ciuruita de gloante. La varsta aceea credeam ca Feri bácsi e regizor pentru ca are burta cea mai mare dintre toti, si e omul cu cele mai multe burice. Au trebuit sa treaca multi ani pana aveam sa ii aflu trista poveste. CUT !

Häschen in der Grube

“Stelhelmzegs…hunder…”
“Nu nu, Paul” striga Francisc in megafon: Repeta dupa mine!
“Stahl-helm-sechs-hundert-einun-dach-tzig” silabisi exasperat regizorul.Dupa alte cateva incercari nereusite, Mimi insista sa incercam cu altceva.
“Bine! Atunci hai sa o zicem pe aia cu iepurasul. Cobori incet, pana aici. Ai inteles?” Francisc sari de pe patura pe care zacea, si urca scarile pana aproape de mine. “ Uite…Pana ajunge camera sus, aici. Da? “ Regizorul isi flutura mainile grasute peste balustrada din dreapta:
“Apoi incepi sa canti. Tare, tare de tot …”
Omul se suci pe un picior intocandu-se catre echipa :”In regula, toata lumea atentie la mine !”
Francisc Munteanu se aunca inapoi pe patura reluandu-si pozitia de morsa. Apoi striga in megafon: “Si…Actiune!”
Bucuros, cobor scarile pana la jumatate si incep sa cant din toti plamanii:
“Häschen in der Grube saß und schlief, saß und schlief. Armes Häschen, bist du krank…”
N-am reusit sa continui. Am ametit cazand in fund pe treapta din spate. Nu-mi mai amintesc cum a ajuns maica-mea la mine. Stiu ca eram la ea in brate cand i-a marait lui Francisc printre dinti: “Sa-ti futi filmele, bine?” Smulse de pe scaunelul meu pliant din spatele macaralei, caserola cu cartofi prajiti , apoi cauta nervoasa ceva. “Unde-I sticla copilului”, urla Mimi la asistenta.

“Nu stiu…era aici cand…” se balbai tanti Vio. Ma indoiesc ca maica-mea sa fi asteptat vreun raspuns de la biata femeie. Imi lua casca grea de pe cap si o arunca pe jos intr-un sunet de oala de noapte. Cu mine in brate, o lua catre poarta Fabricii de Caramizi, unde erau parcate mai multe masini de epoca pregatite pentru urmatoarea scena. Am intrat intr-un Buick 40 de culoare inchisa pe care maica-mea il folosea ca refugiu de fiecare data cand avea o criza de nervi. Dupa ce mi-a sters fruntea de transpiratia rece, a inceput sa ma tamponeze cu o carpa umeda. Apoi sufla usor ca sa ma racoreasca. Am inceput ca mananc cu mana din caserola. Imi era mai bine acum.
Pe partea lui maica-mea se auzi o ciocanitura in geam. Am ridicat privirea si brusc mi-a revenit imaginea din noaptea aceea rece si intunecata. Imi vine iar sa plang.
Sergiu zambeste larg si ne arata doua sticle de CICO pe care le tine in mana. Mimi deschide portiera din spate si-l lasa sa intre. Insetat, beau aproape jumate din sticla de suc. Ragai puternic si Sergiu rade copios. Isi duce mana plina de sange fals catre buzunarul interior de la sacou. De acolo scoate o tabla mare de ciocolata, invelita in hartie bleu-marin inchis.
-Ciocolata neagra pentru copil. Te-ai dilit de tot, asa-i?
-Draga mea, linisteste-te.
-Sunt foarte linistita, nu mai juca teatru. Esti un actor foarte prost…
– Stii ca Feri face exces de zel ca sa te impresioneze…
-Folosindu-mi copilul ?
-Pana la urma e in interesul tau, ranji Sergiu.
-Doar al meu?
-Madelle…Cum sa-ti spun eu ? Doar razboi sa nu iasa…

________________________________

Ca multe alte scene pe care le filmasem in acel an, Scena de pe scari a fost scoasa din versiunea finala a serialului Pistruiatul. CUT

[…]

CAROUSEL : THE GREAT GAME
SPALARE DE GEAMURI (partea a 2-a)

August 29, 1971, 35 Avenue Victor Hugo, Paris XVI – Anne-Léa Hisler numita si Alla moare in apartamentul fostului ei sot.
Urmeaza scene succesive dintr-un film Est-European, turnat in Transilvania : Sfarsit de August 1972. Costel Baloiu  joaca rolul lui Mihai Pleșa, zis « Pistruiatul » un baiat de 13 ani care, progresiv, este  implicat în sprijinirea mișcării comuniste « ilegaliste » din timpul celui de al Doilea razboi Mondial.

Scena 1 : La o ora prestabilita, « Pistruiatul » are intalnire cu o persoana din oras careia trebuie sa livreze un pachet.  Acum insa, el este blocat intr-un adapost, din cauza bombardamentului aliat. Pentru a nu rata intalnirea conspirativa, cauta solutii sa iasa din subsolurile bine pazite de autoritati. Scena intalnirii lui Mihai cu manechinele de la subsol, este inspirata dintr-o intamplare reala petrecuta in Paris, in 1934, atunci cand intr-o noapte, prietenii unui adolescent au facut o gluma proasta inchizandu-l pe acesta in subsolurile unui teatru. Din cauza unui scurt circuit provocat de umiditate, un reflector a luat foc in timpul filmarilor in subsolurile din vecinatatea hotelului Continental in centrul Clujului.

Scena 2 : Maria, zisa « Mimi » spala geamurile la un magazin de jucarii aflat pe strada 6 Martie la numarul 5 ( Március 6 utca, fosta Szent Egyház-utcza). Mihai Pleșa « Pistruiatul » , impreuna cu  ciobanescul german  pe nume « Calu » trec pe langa Mimi si observa scaunelul de lemn pe care femeia e urcata.

Scena se muta la o cabina telefonica aflata in Piata Pacii (Béke tér), in fata Bibliotecii Universitare aflata la 635 de metrii de locatia filmarii de la magazinul de jucarii.

Cu o casca germana M40 de otel pe cap, si un pistol de lemn in mana, apare Paul, baiatul de aproape cinci ani care se furiseaza pentru a intra in cabina telefonica pe care urmeaza sa o foloseasca  « Pistruiatul ». [WERPY]

 In fundal, pe perete din spatele cabinei telefonice, pe langa afisele romanesti de propaganda, tipice pentru perioada celui de al Doilea Razboi Mondial, se afla si afisul parizian al spectacolului in 3 acte « Mme Beliard » de Charles Vildrac, performat in noiembrie 1925 la Théâtre des Champs-Élysées de pe  15 avenue Montaigne. Mihai Plesa si micul Paul , au o conversatie stupida la cabina telefonica . Apoi, la comanda « Pistruiatului », Calu, ciobanescul german, o privează pe Mimi de scaunul ei mic de lemn care o ajută să se ridice la înălțimea poziției ei importante de spălator de geamuri. [Froufrou]
Scena 3 : Actorul  de 13 ani Costel Baloiu, care joaca rolul lui  Mihai Plesa zis « Pistruiatul », urca pe mica strada Nicolaus Copernicus din Cluj. Filmarea este facuta din fata casei cu numarul 5, care a apartinut actritei Anna Szeles.

[…]

Pendulul de Chihlimbar partea I
1976 (-fragment)

Amintirile mele până în Mai 1976 sunt încețoșate și discontinue…
Un chei pe malul unui râu rupt de ceva care-mi seamănă cu vârtej sau o cascadă. În dreapta mea, un pod. Podul ! Sprijinit pe trei arce, râul trece pe sub o construcție compactă, de piatră. Pe malul celălalt, în față,  Orașul pare să se fi ridicat pe un rând lung de coloane foarte vechi. E o toamnă târzie, umedă și inorată. Cheiul e plin de copaci înalți și aproape dezgoliți. Pe jos e plin de frunze galbene și bălți. Sunt în cărucior și-mi scap intenționat suzeta . Maică-mea îmi dezleagă hamul și mă lasă să umblu în căutarea « Fericirii» pierdute. Mă arunc în genunchi în baltă și-mi recuperez «Fericirea» plină de noroi și pietricele. Mimi, sare și mă oprește să-mi bag naibi chestia aia în gură. CUT !

Îmi aduc aminte de platourile de filmare, îmi aduc aminte de diferitele persoane despre care, când am crescut, aveam să aflu că sunt mai mult sau mai puțin faimoase. Îmi aduc aminte de lungi drumuri cu mașina, de peisaje, locuri despre care și unde, la maturitate, îmi voi da seama că nu aveam ce să caut. De lungile drumuri cu mașina îmi aduc aminte pentru că îmi era tot timpul rău.

Dar parcă totul începuse în noaptea aceea, pe Celălalt Mal …
Tristețea profundă, senzațile de abandon, de iminentă și ireversibilă schimbare pe care le simțeam în salonul acela bătrân și întunecat, lumina palidă ce pătrundea timid și spectral prin gigantica fereastră de mansion victorian, sunt prezente in memoria mea chiar și acum, în timp ce scriu aceste rânduri. Bătrânul în uniformă neagră care mă ține în brațe cântandu-mi ceva care să mă liniștească, îl văd aievea, chiar și acum după mai binede un jumătate de secol. Apoi despărțirea de bătrânii Casei, oameni care probabil însemnaseră ceva pentru mine. Drumul în noapte, drumul prin tunelul de copaci, a fost ca o a doua naștere. Una dureroasă. Prin asta am trecut mai conștient decât prin prima.
In noaptea aceea am traversat marea învolburată, gemând de durere de cap și de urechi în timp ce puntea vasului se ridica periculos către cer, doar pentru a coborî spectaculos și amețitor înapoi către ape, într-o legănare, un dans hipnotic ce a durat până la ivirea zorilor. CUT !

Îmi aduc aminte de camera unui hotel  aflat la malul mării și o femeie tânără, brunetă, palidă, pe care o chema Dominique. Dominique stătea întinsă pe pat și zâmbea trist. Mimi cu încă o femeie, plângeau. Cineva vorbește de Pompidou și număra un teanc de bani. După o vreme aflu că Dominique a murit. Leucemie. Nu știu ce-i leucemia, știu doar că treaba aia a făcut-o pe Dominique să dispară pentru totdeauna. CUT !

…Apoi amintirile mele capătă o oarecare consistență. Sunt în România acum. În Transilvania.
Într-un oraș numit Cluj, pe strada Racoviță , numărul 51. C L U J, patru litere !
Acum, am un tată vitreg pe care-l cheamă Mircea și care se întâlnește foarte rar cu maică-mea. Părinții lui Mircea sunt Milan și Katalin. Ăștia sunt acum bunicii mei. Îmi sunt foarte apropiați. Îi văd mai des decât pe Mimi și Mircea. Îi iubesc. Ei sunt totul pentru mine. Da, e adevărat, Kató néni arată cam ciudat, dar e bunica pe care o am și care-mi oferă iubire necondiționată.
Din când în când vin multe rude care umplu bătrâna casă de pe Colină. Vin rude din Israel, din Germania, din Franța, din Regatul Unit și chiar din State. Despre Klari Markowitz de exemplu, știu că vine din San Francisco. În ziua aia de primăvară când Klari Markowitz a venit din America, mi-a dat un penny să-l bag în pușculiță. Oh da, pușculița !Am uitat să vă vorbesc despre ea…
Ei bine, tot timpul umblam cu pușculița după mine. Nu știu de ce. Pușculița asta avea o ușă-n spate. O ușiță cu cifru, iar combinația o știa doar maică-mea. În față, avea o fantă îngustă prin care introduceai monezile. Asta era pușculița în care strângeam monezi de un penny. Nu Lei, nu Bani, nu Franci, nu Mărci. Doar penny ! Monezi mici de bronz. În fiecare weekend când venea papi Fekete la noi, primeam câte un penny pentru colecția «de scuipat». Mă apropiam de bătrânul profesor de Drept și scuturam zgomotos drăcia aia de tablă și urlam din toți rărunchii : « Money, money, money, give a penny for the little beggar », sau ceva de genul ăsta. La schimb Fekete mă punea să cânt ceva în germană. De fapt ce făceam ? Strângeam monezi ca să le țin la ruginit. «La înverzit» mai bine-zis ! De ce ? Nu știu. Cum le rugineam ? Simplu. Strângeam multă salivă-n gură și mă chinuiam să scuip în pușculiță ca să ruginesc monezile. Mă chinuiam să scuip prin fantă, până făceam zăbele la gură. CUT !

E vară și apare în scenă un bărbat înalt cu sprâncene groase și ochi pătrunzători. Îl stiu. E bărbatul care a sărutat-o pe Mimi în benzinărie, după ce am traversat Marea-întunecată-și-Rea. Omul va locui cu noi o vreme. Toți îi spuneam «Maurice» deși știam că nu ăsta e numele lui.

În după-amiaza aceea, cerul era întunecat și roșu. Mă jucam aproape de gardul dinspre Stradă, când a fulgerat albastru și violent. M-am speriat și am dus instinctiv mâinile la urechi, pentru că știam ce va urma. O iau la fugă către curtea de sus ca să mă ascund în casă. Începe să bată vântul cu putere și se aud strigăte. Trecând prin fața geamului de la parter, acolo unde zăcea pentru eternitate Tanti Ana cu cățelul ei ce părea împăiat, o aud pe asta strigând că a explodat tranformatorul de la “Șepte-Străzi”, tranformatorul de la Cimitir. Ajuns în casă, am găsit-o pe Kató care aprindea lumânările din toate sfeșnicile. Și erau multe, peste tot. Și da, se luase curentul pe toată Colina…

În salon era o atmosferă aproape feerică. Afară cerul era încă roșu. Părea să se întunece. Înspre geam, în dreapta pianului care-i aparținuse cândva lui György Ligeti, stăteau în picioare Mimi și «Maurice». Pe scaun, Mircea se prostea la clape făcând tot felul de acorduri.

La un moment dat s-a oprit la tema din «Les Parapluies De Cherbourg», acompaniindu-i instrumental pe Maurice și Mimi : « Mais je ne pourrai jamais vivre sans toi ! Je ne pourrai pas ! Ne pars pas, j’en mourrai ! Je te cacherai et je te garderai ! Mais, mon Amour, ne me quittes pas,etc…». Ceva părea să o deranjeze pe maică-mea, așa că a schimbat-o pe versiunea englezească, cea a lui Connie Francis : « If it takes forever I will wait for you ». Prima strofă a cântat-o cu ochii închiși. La a doua, i-a deschis brusc și l-a privit pe «Maurice». O privire intensă caun reproș. A înălțat vocea, a ridicat și miza : « For a thousand summers I will wait for you ». Puțin întârziat față de partea instrumentală susținută de Mircea, a venit replica lui «Maurice» : « ‘Till you’re back beside me, ’till I’m holding you ,’Till I hear you sigh here in my arms ».

În tot timpul ăsta eu stăteam sub pian și îl priveam fascinat pe «Maurice» cum cântă…
Brusc s-au aprins luminile și toți au aplaudat. A revenit curentul ! Mimi râdea isteric. Părea să nu se mai poată opri. Descumpănit, «Maurice» o întreabă ceva în franceză. Maică-mea încearcă să se liniștească, și îi spune că sună ca un măgar. Vocea lui e prea puternică și, oricât ar încerca să pronunțe corect în engleză, accentul lui francez e prea puternic și sună al naibii de caraghios. « E normal », răspunde cumva iritat bărbatul, « În tinerețe am cântat în biserică, fără microfoane și amplificatoare».

« Cu toate astea, nu ai cântat niciodată în engleză acolo ! » i-o tăie Mimi.

Câteva zile mai târziu, «Maurice» se ceartă cu maică-mea, care-l închide pe balcon. Sau poate că el singur s-a închis pe balcon. Nu mai știu. Nu-mi amintesc foarte bine. Știu doar că ceva se întâmplase dimineața când s-au întors împreună de la Poșta Centrală. «Maurice» vorbise de la un telefon public cu cineva din Franța și asta l-a dat peste cap. Și pe el și pe Mimi. O femeie căreia ei îi spuneau “Alla”, a intrat în metastază. Așa că «Maurice» trebuia să se întoarcă de urgență în Paris să fie cu ea. Nu știam ce e aia « metastază » dar am înțeles de la Kató că e ceva asemănător cu ce s-a întâmplat cu Dominique. Oricum, important e că «Maurice» va pleca. Asta însemna că el nu va fi cu mine de ziua mea, deși mi-a promis că o va face.

Închis pe balcon, «Maurice»  ține-n mâini un bol cu salată macedoneană din care mănâncă îngândurat. De pe pervazul geamului din dreapta ușii de la balcon, eu mă uit la el. Mă uit la el o vreme, apoi mă chinui să cobor afară, pe partea ailaltă. Țin în mână pușculița de tinichea. Sunt supărat pe «Maurice» și îi dau în cap cu pușculița. Stând pe scaun, omul își îngroapă fața-n palme și plânge. După o vreme începe să-i curgă sânge din rană. Se ridică, și din greșeală calcă pe pușculiță. Apar Mircea cu Mimi.

Mircea, doctor fiind, și antrenor secund la echipa de fotbal « CFR Cluj », are un dulap plin de chestii medicale de prim-ajutor. Așa că îl pansează rapid pe «Maurice». Între timp, Mimi are cu el o discuție aproape șoptită. Îi ține obrajii-n palme și îi repetă de mai multe ori numele. Nu «Maurice», ci numele real!  Eu stau chircit pe un fotoliu din dormitor și plâng. Plâng pentru că l-am lovit. Plâng, știind că el va pleca și nu va fi aici de ziua mea.

Cu capul în mâinile lui Mimi, «Maurice» se uită brusc la mine. Își duce mâna la spate și scoate din buzunarul de la pantalon un portmoneu negru-albăstrui. În timp ce-i verifica cu atenție diferitele compartimente, îmi face semn cu mâna să mă apropii de el. Se apleacă și-mi dă o monedă aurie. O monedă parcă mai mare decât cele pe care le bag eu în pușculiță. « Asta nu se va-nverzi niciodată » îmi spune el în franceză. Din instinct mă uit către maică-mea, care-și dă ochii înlăcrimați peste cap.

Fug să-mi iau pușculița de pe balcon. Dau să-mi adaug prețiosul cadou de aur primit de la « Maurice », însă nu încape prin fantă.Tabla pare îndoită și capacul se desprinde, lăsând să se vadă toată colecția mea de monezi. Stând pe vine, Mimi se uită îngrozită în pușculiță. La fel și eu. Ne uităm unul la altul și izbucnesc în plâns. Urlu de durere ! CUT !
« Maurice » urma să plece curând și, după o vreme, aflu că acea femeie căreia toți îi spuneau «Alla», a murit de ziua mea. A murit în apartamentul lui «Maurice» din centrul Parisului.  În rest am avut o copilărie extrem de fericită. Poate tocmai de aceea am așa de puține amintiri până la vârsta de opt ani și opt luni.

În primăvara lui ’76 Mimi, divorțează de Mircea. Nu știu ce e aia divorț, dar ceva mă întristează.

Din când în când mai vine pe la noi și papi Fekete. Nu mai vine la fiecare sfârșit de săptămână ca pe vremuri. E din ce în ce mai alb iar fața lui e din ce în ce mai lăsată, bărbia parcă mai pătrată . Nu-mi mai aduce penny englezești ci doar monezi românești de 15 bani. Eu nu mai strâng monezi în pușculiță ci în cutii transparente de « Faringosept »

Milan, bunicul meu vitreg, pare mai bătrân ca oricând. Stă tot timpul în pat și plânge.
E după-amiază și în casă își face apariția un tip în uniformă. Nu îmi place de el. Se așează pe un scaun la capătul patului unde zăcea Milan și încep să vorbească. Sunt scos din dormitor. Katalin, bunica mea fumează o țigară și plânge în bucătărie. Vorbește ceva în ungurește .Vorbește singură…
O lună mai târziu, reapare tipul în uniformă însoțit de Mimi. Casa e plină de bagaje. Toată lumea plânge cu excepția lui Vasile, tipul în uniformă. Urc împreună cu Mimi în Moskvichul verde-albăstrui al lui Vasile și lăsăm în urmă totul. Pe Mircea,pe Katalin, pe Milan. Lăsăm în urmă strada Racoviță[…]

Ajunsi in spatele hotelului Astoria, “Basil” imi spune:
“Paul, de astazi eu sunt tatal tau si in curand vei avea un frate …
« …Sau o sora » adauga grabit maica-mea.
« Nu !» i-o taie iritat Vasile. « Va fi baiat si o sa il cheme Aurel, ca pe… »
Inoptam la o unitate militara din Sibiu. Aflu ca destinatia finala este Bucuresti, unde vom locui de acum-inainte.
In acea vara a anului 1976 am locuit la hotelul Majestic, in centrul Capitalei. Numele noului meu tata e Vlaicu Vasile a.k.a. “Basil”. E maior si tocmai primise un job foarte important in garda personala a lui Nicolae Ceausescu, Presedintele Republicii Socialiste Romania.

Pe masura ce sarcina mamei mele inainta, tensiunile in noua mea familie cresteau. “Basil” era aproape tot timpul plecat. Cand nu era plecat, faceam excursii in tara, mergeam la restaurante de lux. Cel mai mult imi placea cand ne ducea la « Parcul Copiilor » din Tineretului, unde ma dadeam pe un montagne russe, de doua ori una dupa alta. Da ! Noul meu tata incerca in felul sau sa imi castige simpatia, insa imi era greu sa simt ceva bun pentru el.

Una peste alta, viata la « Majestic » era ciudata . Pe termen lung, aveam inchiriate doua camere alaturate. Intr-una stateam noi, cealalta era «de protocol ». Hotelul era intesat de straini, majoritatea din tarile arabe sau din Africa subsahariana. Stiind sa vorbesc cateva limbi straine printre care si franceza, noul meu tata a fost foarte explicit in a ma avertiza sa nu incerc sa comunic cu clientii stabilimentului.

Erau zile in care Mimi era extrem de agitata. Aprindea televizorul, urmarind cu atentie transmisiunile directe de la cate o primire pe Aeroportul International Otopeni ,a  nu-stiu-carui presedinte de stat. Undeva in preajma lui Ceausescu , era si Vlaicu “Basil”, care se agita cu o statie in mana.

La jumatatea lui Septembrie ,Mimi l-a nascut pe Aurel. Aveam acum un frate mai mic  de care m-am indragostit instantaneu. La cateva zile, “Basil” dispare. Maica-mea spune ca e in Siria. Lucrurile incep sa se precipite si apare in preajma noastra un tip dolofan, cu aer bonom, pe nume Marcel, un fost subaltern al lui Vlaicu. Un om care suferise mult din cauza lui. Ii propune mamei mele sa fugim. Sa fugim din tara cu tot cu nou-nascutul.  Are totul aranjat, asa ca Mimi trebuie sa se decida rapid. Din cauza stresului, maica-mea nu il mai poate alapta pe Aurel. Pierde laptele.  Dupa o noapte cumplita pe parcursul careia Marcel insista ca asta e calea cea mai buna pentru ea, dar mai ales pentru mine si fratele meu, ea hotaraste sa decline propunerea.  Marcel se face nevazut in momentul cand apar informatii ca Vlaicu s-a intors in tara. In urmatoarele doua saptamani schimbam hotelul. De la “Majestic” la “Tranzit”. Un loc mai putin luxos ,unde insa ,o multime de lucruri neasteptate aveau sa se intample…

[…]

Pendulul de Chihlimbar Partea II
« TRANZIT »     

In ciuda sobrietatii si aerului usor sinistru pe care acest stabiliment art-deco il emana , «Tranzit» era un hotel plin de viata. Personalul era extrem de primitor, drept-care am ajuns destul de rapid sa ma imprietenesc cu niste cameriste, cu receptionerii,dar mai ales cu centralistele. Perioada in care am stat la «Tranzit» a fost practic marcata de statul cu orele in Centrala Telefonica . Devenisem un fel de mascota a personalului. Stiind ca am jucat in cateva filme pentru copii -foarte populare inca -lucratorii hotelului ma puneau sa cant sau sa spun niste replici, contra diferitelor favoruri. Ca de exemplu … accesul neingradit in aproape fiecare ungher al hotelului, accesul la bucataria personalului, posibilitatea de a ma da cu batranul lift ori-de-cate-ori vreau si chestii de astea. Cum cea mai mare parte a turistilor care frecventau stabilimentul  erau rusi, Magda, cea mai frumoasa dintre telefonistele de la Centrala, ma invatase sa le cer acestora insigne. Asa ca la venirea fiecarui autocar cu turisti, eu ma asezam in capul scarilor principale, si cu un tupeu pe care nu mi-l pot explica nici in ziua de azi, le ceream acestora « znachok »( значок). Era cuvantul magic !

 Femei, barbati,tineri, batrani,toti incepeau sa se caute prin bagajele inca nedesfacute sa imi ofere medalii, insigne, tot felul de brose, dar mai ales dulciuri. Multe, foarte multe dulciuri. De departe insa, cel mai cool cadou primit bineinteles prin cerseala, a fost Steaua …

Era Craciunul atunci cand o batrana din Moscova mi-a oferit aceasta bijuterie. De fapt obiectul reproducea faimoasa Stea din varful Kremlinului . Bineinteles, era un kitch de plastic rosu ca rubinul, insa exercita asupra mea o fascinatie stranie, o seductie pe care nu mi-o puteam explica. Imi acopeream uneori ochiul cu aceasta Stea, miscand-o usor in lumina pentru a obtine efecte magice, ca de caleidoscop.

Noaptea de  Anul Nou ne-am petrecut-o in camera unui vecin de etaj. Era un tip de culoare, inalt, desirat din Republica Centrafricana. Omul lucra in garda de corp a Presedintelui Bokassa, si era casatorit cu o romanca pe care o chema Mariana. Tipa era chiar din Cluj. Cuplul avea si el un copil mic, nou-nascut . Jean-Michel era cu o luna mai mic decat Aurel al nostru. Vlaicu si Albert au vorbit toata noaptea despre meseria lor, despre islam, despre canibalism…

[…]

Intr-una din primele zile ale anului 1977, stateam pe scarile hotelului “Tranzit” cu Steaua pe ochi. Era aproape seara. Unii turisti plecau, altii veneau. Mi-am strans déjà o sacosa plina cu “Znachokuri” si nu mai eram deloc interesat in vanarea lor. Aveam Steaua mea de pe Kremlin, il aveam pe fratele meu, si mai mult nu-mi trebuia. Ma refugiasem cumva in dragostea pentru micutul Aurel si Steaua de pe Kremlin. La un moment-dat, langa mine se aseaza cineva. O fetita balaie cu ochi mari si gri. Era cam de varsta mea. Imi spune ceva pe ruseste, insa nu inteleg mare lucru. Cred ca era ceva legat de Steaua prin care ma uitam.

«  Kak tebya zovut? » o intreb, nesigur de rusa mea
 « Devushka » pare sa-mi raspunda ea. Stiam ca asta inseamna pe ruseste ca e o « fata », asa ca nu am mai insistat.
« Papusha » adauga repede fata,uitandu-se lung si vinovat la mine de parca i-ar fi parut rau ca m-a mintit. Probabil « Papusa » este singurul cuvant romanesc pe care-l stie.
« Ah… Papushka » i-o intorc eu cu cruzime. Spre surprinderea mea, fiinta aceea diafana, delicata, cu fata ca de portelan , izbucneste-n ras.
Si de atunci pana-n ziua cand a plecat din hotel, “Papushka” i-a ramas numele. 
  

[…]

Au urmat aproape trei saptamani pe care le-am petrecut alaturi de Papushka. Cand venea seara, abea asteptam sa se faca dimineata ca sa ne intalnim. Ne intelegeam mai mult prin semne, desi ma straduiam sa invat cateva cuvinte din limba acea care nu semana cu nimic din ce stiam eu . Ne jucam tampenii, ne plimbam prin tot hotelul, ii aratam colectia mea de znachokuri, de care insa Papushka nu parea foarte impresionata. Dincolo de toate astea insa, momentul suprem, momentul culminant al aventurilor noastre, era acela cand ajungeam pe terasa hotelului. In loc de acoperis, hotelul avea un platou marginit de o bordura relativ inalta, in capatul caruia pe colt, se afla un chiosc impunator. De fapt o cupola mare , sprijinita pe noua coloane de piatra. Acolo jucam sotron ore intregi. La un moment dat am invatat-o pe Papuska o melodie. “How much is the doggie in the window?”. Acum nu-I mai stiu versurile…

Din cand in cand, cu permisiunea parintilor fetei, ieseam pe strada din fata hotelului unde ne intalneam cu Camil, un baiat putin mai mic decat noi, a carui casa veche si impunatoare se afla peste drum de Hotel. Camil nu avea tata si fusese crescut de bunica si de maica-sa. Intr-o seara, parintii nostrii au convenit sa mergem la Camil sa desenam si sa facem colaje. Mama copilului ne-a lasat singuri sa ne vedem de ale noastre. Dupa o vreme ne-am cam plictisit de vopsit si decupat cartoane, asa ca baiatul a stins lumina , a luat o veioza , cutia cu lipici  si s-a bagat sub o patura. Eu cu Papushka am pufnit in ras. Camil scoate capul si ne invita si pe noi acolo. In urmatoarea jumatate de ora, la indemnul amicului nostru mai tanar, am mancat tot lipiciul din recipient. Vorbesc aici de o pasta alba pentru lipit hartia. Era dulce, usor vanilata si in plus… aveam si lingurita. A doua zi a iesit scandal , iar mama lui Camil ne-a interzis sa ne mai jucam cu el. Eu eram trist, Papushka nu. A inceput sa ninga. A nins doua zile in continuu. Cand s-a oprit de nins am iesit cu Papushka in fata hotelului ca sa ne batem cu zapada. Atunci mi-am pierdut Steaua. Am inceput sa plang si nu ma puteam opri. Biata fata a cautat porcaria aceea de plastic rosu pana la lasarea serii. Nimic. Steaua mea era de negasit.

Intr-o dimineata, Vasile m-a trezit sa-mi spuna ca in curand fata v-a pleca acasa, in Rusia. Vlaicu stia ruseste la perfectie si vorbise cu parintii ei . Mi-a spus ca o cheama Natalia insa pentru mine, ea  va ramane pentru totdeauna  «Papushka ».
Inimi-mi batea cu putere si aveam un nod in gat . Simteam ceva nou si inexplicabil.
M-am imbracat repede, coborand apoi la parter unde, in fata Receptiei, aveam locul de intalnire obisnuit. Am iesit cu Papushka in strada sa ne jucam in zapada. Eram amundoi tristi. A inceput din nou sa ninga. Ne-am asezat amundoi pe spate si-am inceput sa facem fluturi. Cu mainile si cu picioarele, asa cum se face…
Acum ne simteam bine.Amundoi ! Pentru noi nu mai conta nici trecutul, nici viitorul, ci doar prezentul. Cerul plumburiu de deasupra veghea peste noi si peste o Lume fara tari, fara granite, fara razboaie, fara ideologii care despart.
Cum stateam eu cu mucii inghetati  si ochii beliti la cer, avand revelatia precoce a eternitatii, in dreapta mea vad o masina imensa de culoare inchisa, un DS de ala cu forma lui ciudata, parcand in fata hotelului. Am inchis ochii si am cascat gura, lasand fulgii de nea sa mi se topeasca pe limba. Sa fi trecut un minut. Sau doua ?
« Cou-Cou ! » face femeia ce statea pe vine langa mine. Bolboroseste ceva in franceza, prea repede ca sa inteleg mai mult de « perdu »  si  « trouvé ». Dupa intonatie parea o peozioara sau ceva de genul ala. In mana dreapta tinea ceva ca o piatra maroniu-galbuie, transparenta si alungita, care atarna la capatul unui lantisor. Femeia, trecuta de 30 de ani , avea o fata rotunda si un miros specific. Era imbracata intr-o haina luxoasa de blana, purta o fusta groasa de lana si niste cizme inalte pana la genunchi. M-am ridicat in fund ca sa o vad mai bine. Femeia mi-a luat mana inghetata si in causul palmei a ingropat obiectul acela, dupa toate aparentele, foarte pretios. Mi-a spus ca e al meu de acum si sa nu-l  pierd. Sau sa nu-l MAI pierd ? Nu stiu. Nu am inteles foarte bine.

Cineva o striga din spate, de la masina. E o voce de barbat putin ciudata. Ma uit in directia aceea in timp ce doamna se ridica, uitandu-se inca la mine cu un zambet trist. Barbatul inchise portbagajul si statea cu spatele. Vedeam foarte putin din profilul sau. Era ceva ce mi se parea cunoscut, familiar la el. Omul evita sa se intoarca si continua sa vorbeasca tare in franceza, pentru a fi auzit de partenera lui. Dispar amundoi in hotel, carand dupa ei cateva bagaje usoare.Incepuse sa se intunece. Eram inghetati si uzi. Si eu si Papushka. Am hotarat sa intram si noi inauntru. Ne-am incalzit amundoi la Receptie, unde era un resou electric. Apoi…nu stiu exact a cui a fost initiativa. Poate am simtit amundoi impulsul de a ne urca sus pe Terasa hotelului . Ajunsi acolo, am simtit amundoi ca ceva se schimbase. Aproape instantaneu. Nu, nu din cauza faptului ca era seara iar cerul era rosu, sau ca terasa era alba, acoperita de un strat gros de zapada. Nu. Era altceva. Ne oprisem amundoi, spijiniti de coloanele de piatra rece ale gheretei, gafaind dupa fuga noastra nebuna, trei etaje pe scari pana aici. Am stat fata in fata, zece minute sub bolta aceea intunecata, fara sa facem nimic. Am stat. Atat doar. Simteam ca are sa se intample ceva. Brusc ,Papushka vine catre mine si ma saruta. Stiti voi…sarut din acela, ca adultii. M-a sarutat si a fugit. A fugit inauntru in hotel. In camera ei, la parinti. Am cautat-o peste tot,dar nu era.
Restul serii am stat tacut intr-un fotoliu. Vlaicu cu Mimi isi aruncau vorbe urate si nu intelegeam de ce. Oricum, nu-mi pasa. Inca mai simteam gustul de lamaie al bomboanei pe care Papuska o avea in gura cand m-a sarutat.
Era trecut de miezul noptii si nimeni nu dormea, nimeni nu spunea nimic. Aurel a plans de doua ori ca-l durea burtica. Vasile s-a pus pe patul dinspre geam, aproape de noptiera unde era telefonul. A aprins veioza. Astepta o convorbire internationala foarte importanta, de la fratele sau din Geneva. M-am asezat langa el pe marginea patului, balanganindu-mi picioarele.
« Vreau sa-ti spun un secret » zic eu uitandu-ma pe geam.
« Spune… »
« Astazi m-am pupat cu Natalia…m-am pupat pe gura cu Natalia »
Omul s-a uitat la mine cateva secunde, fara nici o expresie . Pe urma mi-a tras o palma peste fata. Una scurta. Din acea noapte nu am mai putut fi niciodata sincer cu Vlaicu Vasile. Niciodata ! Cu timpul, am invatat sa-l urasc.

Patru zile dupa asta, pe data de 22 ianuarie, ceva foarte grav s-a intamplat !
 Din motive necunoscute, Vlaicu isi pierduse pretioasa slujba in garda lui Ceausescu. Trebuia sa ne mutam de urgenta de acolo. Din banii lui Mimi, fusese cumparata o casa undeva pe Calea Rahovei, insa era in reparatii si nu puteam locui inca acolo. Peste noapte ne-am mutat intr-o chirie la o casa de pe strada Bateriilor. Atmosfera era de paranoia totala. Vlaicu statea aproape tot timul cu pistolul incarcat, sub haina . Astepta un telefon important din Elvetia. Trebuia sa-l sune unchiul Doru. Dupa o vreme isi da seama ca telefonul nu are ton. Fusese decuplat. Cine naiba a taiat firul ? S-a dovedit ca era chiar gazda. Cand si-a dat seama de asta, Vasile a dat sa iasa din camera, insa Mimi il opreste.

« Stai pe loc inainte de a face vreo prostie ! » a suierat maica-mea printre dinti. « Sunt doi copii aici… »

Nu a terminat sa spuna asta cand usa de la intrare s-a trantit de perete. Gazda avea un cutit mare de bucatarie in mana si parea ca nu e in toate mintile. Primul impuls al lui Vlaicu a fost acela de a duce mana la pistol. S-a razgandit insa si s-a dus direct in omul de la usa. Vreau sa spun ca s-a dus IN EL ! Cu o miscare violenta si bine calculata, Vlaicu l-a pus pe acesta la pamant. Fata aluia era sparta complet. Mimi fuge la copil si il ia in brate. Vlaicu strange rapid lucrurile si coboram la masina. Cu miscari febrile, Vlaicu deschide torpedoul , scoate un walkie si vorbeste cu cineva:

« Ionut…am o problema aici. Ia-l si pe Victor cu baietii »
In timp ce incarcam masina cu lucruri, cu bagaje, maica-mea se uita nedumerita la barbat :
« Si zici ca te-au dat afara… »
« Nu avem timp de discutii acum. Iti explic peste cateva zile »

Acea a fost prima noapte cand am dormit in casa de pe Rahovei 85. Era o casa mare, sinistra. Insa eu eram obisnuit cu genul acesta de case. Reteaua electrica nu era inca functionala, asa ca maica-mea a aprins niste lumanari, in timp ce Vasile a disparut undeva in intuneric sa rezolve cu gazul. Undeva la parter era un loc de unde venea gazul in toata cladirea. Am dormit cu toti pe jos, pe niste saltele puse aproape de o soba imensa de teracota.

In urmatoarele doua saptamani, lucrurile s-au mai linistit putin. Au venit niste oameni, probabil subordonati de ai lui Vlaicu, care ne-au ajutat cu aranjarea lucrurilor. Au adus mobila, mancare, haine .Au reusit in cateva zile sa faca acea casa cat de cat functionala. Nu era nu stiu ce, dar se putea trai decent, ceea ce pentru noi insemna pe termen lung STABILITATE. Tatal meu vitreg avea sa dispara din nou pana la sfarsitul lui februarie. Resemnata, maica-mea nu mai astepta nici o explicatie. Parea sa ia lucrurile asa cum sunt. Invatase si ea sa se prefaca. Sau poate ea stia déjà cum sa faca asta.

Pe 26 februarie ,Vlaicu a reaparut in casa. Cred ca se intamplase in timpul noptii. Nu stiu. Cand m-am trezit in dimineata aia, el era déjà in casa. A vrut sa vorbeasca cu noi , dar nu ca sa lamureasca lucrurile, ci sa ne explice ca de acum viata noastra are sa se schimbe in bine. Ca si cum ne-ar fi facut o concesie, ne-a spus ca a renuntat la drumul pe care trebuia sa il faca cu Albert in Nigeria, in zilele acelea. A renuntat la misiunea lui ca sa stea cu noi. Mie mi-a promis ca vom face niste excursii la inceputul lui mai si poate la vara mergem in Bulgaria, la mare. Nu credeam nimic din ce zice. Nici maica-mea nu credea. Nu cred ca ne mai pasa de el si de ce ne promite…

 Eu aveam deja anumite preocupari care ma scoteau din realitatea pe care o traiam. Cititul de exemplu. Inca de pe vremea cand stateam la Majestic, am inceput sa citesc. Aveam colectia mea de « Pif » si « Rahan », de care incepusem sa ma satur. Le stiam pe toate. Citisem din ele de cate cinci-sase ori, poate si mai mult. Trecusem la carti usoare de aventura. Vazusem la televizor « Copii capitanului Grant » si acum voiam sa incerc sa citesc cartea. Cu greu reuseam sa termin vreo doua sau trei capitole. Eram tot timpul cu gandul la Aurel care plangea incontinuu, eram ingrijorat de situatia scolara pentru ca lipsisem foarte mult si nu reuseam sa ma acomodez cu noii colegi.
In seara de 2 martie, la televizor s-a difuzat Planeta Maimutelor. Super cool ! Imi placeau la nebunie SF-urile. La singura televiziune din tara, filmele SF, erau difuzate din ce in ce mai rar. De fapt, orice film de provenienta occidentala devenea o raritate. In fine,cu Planeta Maimutelor  totul a fost in regula pana la scena amerizarii:

 Un prim-plan cu bordul navei care se scufunda usor in apa. Dolly out .
Camera-pan si slide catre Taylor care doarme in capsula sa de sticla sa, cu mainile incrucisate pe piept .
Urmeaza desigilarea  automata a capsulelor celorlalti membrii ai echipajului.
 Se trezesc din hibernare unul cate unul Taylor, Dodge, Landon. Derutati, se uita unii la altii si isi pipaie fetele barboase.  Taylor sare din capsula. Tele-zoom …si urmeaza scena in care apare cadavrul aproape dscompus al lui Steward, singura femeie din echipaj. Scena este acompaniata de un sunet strident, sfasieror. STOP !

Scena cu Steward e primul lucru care m-a ingrozit vreodata. Chiar mai mult decat incidentul de pe strada Bateriilor.  Desi sonorul de la televizor era dat aproape la minim, fratele meu a inceput sa planga speriat. Maica-mea l-a luat in brate plambandu-se cu el in tot livingul. S-a linistit cu greu. Am reusit sa vad filmul pana la capat, insa in noaptea acea abea am reusit sa adorm. Am avut cosmaruri in somn.

Vineri dimineata, filmul a fost dat in reluare. Nu m-am uitat la prima jumatate. M-am ascuns la mine-n camera. Maica-mea imi urmarea amuzata reactiile si stia care e cauza. In seara de 4 martie 1977, eram din nou in fata televizorului. Era un film bulgaresc de data asta. «Dulce si Amar » se chema. O porcarie. Sonorul era dat la minim pentru ca Aurel dormea, iar Vlaicu si Mimi voiau sa evite  repetarea  incidentului  de miercuri seara.
Era ora noua si douazeci si doi seara. La inceput s-a auzit zgaltaitul subtire a geamurilor. Apoi un zgomot puternic si departat care parea sa se apropie din ce in ce mai tare. Vlaicu sare din pat, luindu-i in brate  pe Aurel si pe maica-mea. Se uita catre mine rapid si striga: « Culcat, vin tancurile ! »

Mobila din casa a inceput sa danseze. Prima unda a fost verticala. Era ca si cum ai gonii cu un camion fara suspensii pe un drum plin de gropi si bolovani. Peretii trozneau violent si din tavan curgeau siroaie necontenite de praf. Lumea se scutura infernal si parea ca nu se mai opreste. S-a facut intuneric cand a venit unda orizontala care m-a azvarlit in perete si mai apoi in dulap. Aveam gura deschisa si incercam sa trag aer in piept. Gatlejul insa, imi era infundat cu praful care se intarea de la saliva. Apoi s-a lasat linistea…

[…]

CAROUSEL : THE GREAT GAME

Seraph

In primavara lui 80, dupa ce am dat proba pentru rolul principal intr-un film istoric, impreuna cu mama mea si tatal meu vitreg, ii facem o vizita lui Francisc Munteanu, acasa, pe strada Parfumului. Vlaicu, tatal meu vitreg este un om gelos si paranoiv care lucreaza in garda personala a dictatorului Ceausescu. Stiiind ca acum multi ani, mama mea a avut o scurta relatie cu regizorul el vrea sa fie prezent la intalnire. Discutia este tensionata, se fumeaza mult, se bea mult. Prefacandu-ma ca nu sunt atent la ce se intampla, rasfoiesc niste reviste germane de moda. Era deja seara tarziu. Toti erau beti, si dialogul se transformase in cearta. Vorbe urate aruncate de toate partile. Reprosuri. Vlaicu, tatal meu vitreg, incepe sa vorbeasca despre un submarin in Atlantic. Francisc fusese cadet si nu stiu prin ce imprejurari a ajuns pe acel submarin in 1943.  A fost martorul unor operatiuni de spionaj foarte importante. Se vorbeste de tradarea unora. Nu intelegeam aproape nimic din acea discutie si nici de ce se certau cei doi barbati. Maica-mea vorbeste in soapta cu sotia regizorului. Aceasta ii recomanda mamei mele sai isi ia sotul turbulent si sa plece inainte ca lucrurile sa degenereze.

La aproape un an dupa aceasta nefericita intamplare, in mijlocul filmarilor, sunt inlocuit cu un alt actor.

Intr-o zi, profitand de una din rarele momente de buna dispozitie a mamei mele, ii pun cateva intrebari. Vreau sa stiu de ce am pierdut acel rol si de ce am atatea probleme din cauza lui Vlaicu. Mimi inceararca sa-i ia apararea lui Vlaicu, spunand ca sunt lucruri din trecutul lui Francisc Munteanu care il deranjeaza pe Vlaicu. « Il deranjeaza un submarin ? »  intreb eu.

 Evitand sa imi raspunda direct la intrebarile puse, maica-mea incepe  sa-mi vorbeasca despre regizor, despre niste intamplari ciudate din viata acestuia, despre cariera sa ca scriitor si apoi ca regizor. Imi spunea ca este obsedat de anumite teme, de anumite simboluri pe care le introduce in aproape toate filmele sale. Mimi imi spune ca Francisc este obsedat de un regizor american care face si el filme de razboi. Nimic din ce imi spunea maica-mea nu avea legatura si nici nu justifica comportamentul lui Vlaicu. Imi fac curaj si verbalizez aceasta nedumerire. Mimi isi pierde rabdarea si imi raspunde nervoasa : « Ce nu intelegi copile ? Porcul ala se foloseste de tine ca sa-si transmita imputitele de mesaje prin filmele sale de doi bani. Ai destule necazuri si asa, nu ai nevoie de altele. Casti de soldat, pistoale de lemn. Daca putea, iti baga si un TRABUC in gura !»

PENDULUL DE CHIHLIMBAR partea a treia:
1981- Sper sa arzi in iad (fragmente)

[…] In saptamana aceea am stat la Vlaicu, in vila “de serviciu” de pe Ana Ipatescu. Intorcandu-ne cu masina de la Mare, pe drum, Vasile mi-a sugerat sa stau la el cateva zile si sa n-o deranjez pe Mimi ca ”nu-i in apele ei”. Ciudat, mi-am zis. Oricum n-am fost la ea toata vara si nici nu ma manca in cur sa-I fac vreo vizita foarte curand.

[…]Vineri dimineata, pe 28 la ora noua trebuia sa fim la Sectia de Militie din zona restaurantului Budapesta, aflat undeva in partea opusa a Capitalei.  De un an ma chema “Vlaicu” si, in noile acte, data de nastere imi fusese devansata cu o zi. Nici astazi nu stiu care a fost adevaratul motiv al acestei modificari.
In acea zi de 28 august 1981 deci, cica implineam 14 ani si urma ca Sectia de Militie la care eram inregistrat, sa-mi elibereze primul meu buletin. Pe tot drumul pana acolo abea de am schimbat doua vorbe cu Vasile. Cand am iesit din Sectie a fost si mai rau. M-am intrebat ce dracu are. Cu ce-am gresit ? Omul a parcat masina la iesirea sudica din Parcul Libetatii, urmand sa o luam pe jos catre Policlinica de la Cutitul de Argint. Cica urma sa fac sa ma vada doctorul Stoian, sa-mi faca “o mica consultatie”. Insa chiar inainte de a traversa strada catre Policlinica, Vlaicu se intoarce brusc si fara nici o somatie, imi trage o palma:“De azi esti barbat , futu-ți Dumnezeii mă-tii ! Esti barbat, ai inteles?”
Ajuns in cabinetul doctorului Stoian, acesta ma pune sa ma dezbrac. Ma pipaie pe toate partile pana ajunge la coaie. Acolo se opreste si incepe un studiu aprofundat. Imi intorc privirea in dreapta, pe geam. Incercam sa inteleg ce mi se intampla. Ma simteam umilit si ingrozitor de rusinat. Singurul lucru pe care-l doream era sa se termine totul cat mai repede !

Seara, pe la cinci jumate, la vila de pe Ipatescu apare Ionut, aghiotantul lui Vasile, insotit de doua femei. Pe una o stiam. Era o actrita cunoscuta. Cealalta mai tanara, era sora unei alte actrite cunoscute. Ionut se retrage dupa o vreme si Vlaicu ramane cu cele doua in salon. M-am carat si eu in dormitorul de la etaj, apucandu-ma sa desfac bagajele neatinse de cateva zile. Una din valize era plina de borcane cu caluti, ace de mare si alte vietati tinute-n spirt. Speram din tot sufletul sa nu se fi spart ceva pe drum, insa totul parea intact. De jos veneau insa sunete din ce in ce mai ingrijoratoare pe care incercam cu greu sa le ignor. Pe la opt si ceva, bate cineva la usa dormitorului. Era Roscata, tipa mai tanara. Parea beata si tinea in mana stanga un pahar cu vin pe care-l tot balansa in aer. Ma intreaba daca nu vreau sa vin jos a ma uit cu ei la “un film educativ” pe care femeile l-ar fi adus pe o caseta. Incerc sa ma exchivez o vreme insa tipa era foarte insistenta. Ma trage dupa ea pe scari si ne asezam pe sofaua din fata barului. Pe televizorul color de productie sovietica se derulau scene de o obscenitate extrema. Mai vazusem de doua ori pana atunci filme pentru adulti. Odata la un ziua coleg de clasa si cealalta data tot in vila de pe Ipatescu, intr-o noapte cand l-am surprins pe Vlaicu ca-si verifica niste casete. Insa nimic nu se compara cu ce vedeam acum. Eram complet stanjenit, aproape paralizat, cuprins de un val de senzatii si ganduri contradictorii. Nimic nu era in regula. Nici cu mine nici cu cea ce se intampla in jur. Pe jumatate dezbracat apare Vlaicu si-mi pune in mana un pahar de whisky : “Bea!” zice el. Am incercat sa-I explic ca mi se face greata de la mirosul de alcohol, insa barbatul nu s-a lasat induplecat. Se uita ferm la mine si continua ”Crede-ma ca o sa-ti fie mai usor asa !”

[…] Sambata m-am trezit pe la patru dupa-amiaza si nu-mi amintesc foarte bine cum am coborat de la mine pana in bucatarie. Acolo, l-am gasit pe Vasile ascuns  dupa un nor gros de fum in timp ce prajea niste carnati . Am simtit ceva cald in stomac si-n urmatoarea secunda , tot whisky-ul baut peste noapte mi-a venit pe nas. Nu stiu cand a aparut Roscata. Tin minte doar ca ma tinea de gulerul tricoului sa nu-mi cada capul in buda. Spre seara a plecat, nu inainte de a se asigura ca-s in regula. I-am zis stanjenit ca sunt ok, doar ca nu-mi place alcoholul si probabil nu o sa-mi placa niciodata.  A zambit intr-o parte radicand spranceana : “Stii ca nu la asta ma refer” .
Ramas cu Vasile, acesta a simtit nevoia sa vorbeasca lucruri pe care nu vroiam le sa aud. Mai ales in momentul acela. Cred ca a vorbit o ora pana cand l-a interupt un telefon. Pesemne si-a dat seama ca exagerase, pentru ca dupa ce si-a terminat conversatia telefonica cu-nu-stiu-cine , a luat-o mai moale. De fapt a sarit direct la ce-l durea. Subiectul real al serii. Pe scurt , mi-a sugerat ca ar fi mai bine sa nu vorbesc nimic cu maica-mea despre cele petrecute aici. Evident ca nu voia ca Mimi sa stie ce aventuri are Vlaicu la “Locuinta de servici”,  a carei locatie, aparent, ea nu o cunostea . Cu alte cuvinte, omul vroia ca totul sa ramana “micul nostru secret”. Ah perfect, mi-am zis. Exact cu asta am sa-l santajez. Departe de mine gandul sa-i spun lui Mimi cum a decurs prima mea experienta sexuala si ca ea implica o femeie cu 11 ani mai in varsta. Ar fi culmea ! Ideea era doar ca imi doream sa proiectez asupra tatalui meu vitreg, un sentiment de nesiguranta. Tocmai de aceea, a doua zi, m-am dus direct la maica-mea sa-I fac o vizita. Si da ! Am gasit-o intr-adevar destul de ravasita. Adica… nu prea era in “apele ei”.
Statea in bucatarie cu capul sprijinit in mana, fumand  Pall-Mall cu o sticla de Chardonay in fata. Masa era plina de ziare straine si parea ca lucreaza la ceva.

[…] Apartamentul din Sebastian era un fel de loc de surghiun. Un loc in care Vlaicu a inchis-o pe maica-mea pentru totdeauna, cu scopul clar si aproape declarat, de a o izola de lume. Era o temnita ! Era in acelasi timp o intemnitare pe care Mimi si-o asumase voluntar de la inceputul acelui an . Intr-un fel, auto-izolarea mamei mele, o reflecta pe cea a Romaniei intregi. Ca metafora a unei epoci pe care un popor intreg urma sa o traverseze. Singura concesie ramasa in cazul mamei mele, era accesul la presa internationala. Insa nici aceasta concesie nu era intru-totul gratuita. O data pe saptamana , Ionut- “omul-casei”, ii aducea femeii un pachet cu ziare si reviste occidentale, majoritatea frantuzesti si englezesti. In felul asta, maica-mea era la curent cu tot ce se intampla in lume. In fiecare sambata si duminica, Mimi isi aduna gramada de hartoage, sorta categoriile, sublinia lucrurile care erau importante pentru ea si uneori decupa anumite articole. Bucatile astea urmau  sa vina lipite pe foile unor caiete mari de tipul “Studentesc”. O data pe luna, maica-mea scria niste recenzii pe care Vlaicu le lectura in cadrul unor sedinte  ale departamentului pe care il conducea.

In acea dupa-amiaza de duminica, 30 august 1981, am gasit-o pe maica-mea fircalind ceva pe marginea de jos a unei pagini de ziar frantuzesc. La inceput nu m-a interesat ce face acolo. Mi-am pus de mancare, am schimbat cateva cuvinte : cum a fost la mare, ce face Christian, ce face maica-sa, chestii absolut formale. Cu timpul insa, am realizat ca maica-mea continua sa sape cu pixul in coltul acela de ziar. De unde sedeam eu la masa, campul visual era obturat de gramada de ziare si reviste aruncate una peste alta, asa ca nu vedeam asupra a ce era concentrat tot interesul fameii. De cand intrasem pe usa apartamentului nu-mi amintesc sa-si fi ridicat nici pentru o clipa privirea. M-am ridicat sa-mi duc strategic farfuria goala la chiuveta. Las apa sa curga o vreme si ma buseste rasul. Ma intorc catre maica-mea si o intreb:
“Cine-I nenea ?”
“Cineva…”
De fapt Mimi mazgalea mutra cuiva dintr-o poza. Obisnuiam si eu sa fac asta cu portretul lui Ceausescu,  care era pe prima pagina a tuturor manualelor scolare. Cred ca toti copii din Romania au facut-o ! Ma uit mai atent insa, si constat ca poza barbatului e prezenta pe fiecare din ziarele intinse pe masa de bucatarie:
“Ti-a facut ceva in particular sau te plictisesti?”
“Te-ai apucat de fumat si vrei sa-mi furi din tigari…”
“Nu…si nici nu cred ca voi fuma vreodata”
“No one knows what he can do until he tries. Nu-mi zice ca n-ai incercat niciodata !”
“Cate negatii sunt aici? OK, am incercat la un chef cu Dicu si gasca, dar nu mi-a placut. Deci …cine-I individul?”Mimi se intoarce catre mine si ma priveste direct.
“Yiannis ! Mai vrei sa stii ceva? Sunt convinsa ca Mioara ti-a spus povesti…”
“Da, mi-a zis cate ceva, dar vreau sa aud din gura ta…”
“Ete na !”
“De fapt l-am auzit mai mult pe Mircea vorbind despre Yiannis asta. Zicea ca-I sarb dar numele imi suna grec sau ceva…”
“Nici el nu cred ca stia cu adevarat ce e…”
“Nu STIA? Cum adica? A murit, sau ce?”
“Sper sa arda-n iad !”
Ca si cum brusc i-ar fi venit o idée geniala, se intoarse catre poza din coltul ziarului si se apuca sa scrie dedesupt cu litere mari,  in engleza : SPER SA ARZI IN IAD !
Putin derutat dar si amuzat de comportamentul mamei mele, m-am apropiat de masa  apucand una din ziarele intinse  pe acolo, una care inca nefircalita de Mimi. Sub fotografia atasata articolului statea scris numele unui anume Duško Popov care tocmai murise pe 10 august. Din titlul articolului reiesea ca individul ar fi fost un fel de spion si ca ar fi fost de fapt sursa de inspiratie pentru modelarea faimosului personaj fictiv al lui Ian Fleming. “Serios ?” ma intreb “Ciudatul asta e Yiannis ? Am auzit multe chestii despre el , de la unii sau altii, dar totusi…”
Nici nu apuc sa-mi termin gandul ca maica-mea imi smulge ziarul din mana si-l tranteste inapoi pe masa.
“M-am hotarat !” zice ea. “Te duci si faci un dus ca puti ca dracu. Intre timp eu o sa pregatesc o cina romantica  doar pentru noi doi . M-a sunat Vasile sa-mi spuna ca o sa lipseasca o saptamana si ceva. Very well ! Uite…Vineri, Viky mi-a adus niste chestii de la Comaliment, au ramas niste stridii la congelator si… vreau sa te vad cum bei si fumezi. Uite aici, in fata mea !”
“Serios Mimi, e penibil rau, nu incepe iarasi cu chestiile alea..”
“Gata, am incheiat discutia ! Du-te si te spala pe coaie”
“Mama, eu cred ca esti beata…”
“Hoho… Nu! Inca nu sunt. Dar ma imbat singura si fac ca toti dracii daca mai continui discutia asta ! Hai, putuleste-te si vino la cina”Isi stinge tigarea, se ridica de la masa si ma apuca cu amble maini de dupa ceafa, ma imbratiseaza cu putere. Se uita apoi la mine si-mi spune: ”Te-ai facut baiat frumos. Cam mic ce-I drept, dar sunt femei pe care nu o sa le intereseze asta !”. Ma saruta pe gura, lucru deloc neobisnuit. Facem asta de cand eram eu mic. Insa…parca de data asta a fost putin altfel. Sau poate sunt eu sub influenta ultimelor evenimente si vad acum lucrurile diferit. Oricum au sunat ciudat ultimele lucruri pe care le-a zis. Oare stie ceva? De unde? Si de ce le-ar stii ? Ok, mai bine nu ma gandesc. Mai bine ma duc sa fac dus !

Douazeci de minute mai tarziu, o aud pe maica-mea la usa baii strigand ca mi-a lasat ceva in camera mea. O surpriza. Imi spune sa ma duc sa verific dupa ce ies din baie si pe urma ne intalnim in salon. Si intr-adevar, pe patul din fosta mea camera, am gasit intinse ceremonios  o pereche de jeans Levi Strauss, un sweatshirt Yale University si pe jos o pereche de adidasi albi cu trei dungi cum erau la moda.
Era amuzant intr-un fel , pentru ca in iarna trecuta de Sf Nicolaie, Kato imi trimisese din Frankfurt ceva aproape identic, cu exceptia faptului ca sweatshirtul nu era cu emblema Yale ci cea de la Harvard University, hainele nu erau nou-noute ci vizibil second-hand. In Romania socialista, genul acesta de combinatie vestimentara era visul oricarui adolescent, ingredientul suprem ce-ti garanta admiratia, atractivitatea, pozitia dominanta in orice gasca. Daca aveai “blugi originali”, “adidasi cu trei dungi”, erai cel mai “misto”, cel mai cool din cartier. Era clar ca ai “relatii in occident” si deci, un statut superior si “priza la gagici”.
 Incantat din cale-afara de surpriza oferita de maica-mea, dau sa ma imbrac si gasesc in buzunarul din spate al blugilor un pachet de Dandy, peppermint chewing gum, preferatele mele.

In salon o gasesc pe maica-mea in capot de baie, cu parul strans intr-un prosop. In spatele barului cauta niste sticle din rafturi. Isi aseaza selectia pe tejghea, apoi pune un disc la pick-up si-mi face semn sa ma asez la masa. Dupa ce aprinde doua lumanari se aseaza in capatul opus. Se comporta ciudat insa nici asta nu era neaparat o chestie neobisnuita tinand cont ca la venirea mea  cel putin o sticla de vin era pe terminate.

Odata terminat opulentul aperitiv, Mimi incepu cu miscari haotice si exagerate sa stranga vesela. O arunca cu zgomot in chiuveta de la bar si apuca din mers doua pahare si doua sticle . Cea de Curvoisier si-o aseaza pe partea ei iar cealalta, de Campari, mi-o tranteste-n fata.
“Nu glumesc”, zice ea , uitandu-se intens in ochii mei ”vreau sa te vad cum bei. Aici, in fata mea. Acum! Ce tigari fumezi ?” Dau sa zic ceva insa ma intrerupe: “Nu conteaza ! Fumezi dintr-ale mele. Sau vrei Kent?…” Raspund disperat ca nu, nu si nu.” Bine atunci, fumezi din astea!”
Imi toarna un jumatate de pahar de Campari, aprinde o tigare, pe care mai apoi mi-o vara in gura.
“Acuma trage-n piept. Hai sa te vad!” Ma supun in timp ce ea ma urmareste cu atentie.” Ha ha ! Vezi, n-ai tusit. Ce concluzie as putea sa trag din asta?” Si incepe sa rada cu zgomot .
Dupa doua pahare si jumatate de ale mele si trei de ale ei, se ridica impleticindu-se sa schimbe discul . Roberta Flack. Killing Me Softly…
Vine in viteza spe mine sa ma apuca de mana. Vrea sa dansam. Ma strange-n brate si incepe sa ma sarute . Sarutul devine din ce in ce mai lasciv si dau sa ies din stransoarea ei dar ma opreste si continua. Dupa o vreme umple ambele pahare:” In noaptea asta taci si bei. Shh, shh, shh…Taci si bei am spus. Da-o pe gat ca rusii. Uite-asa!” Ma uit la ea si vad ca-i curg lacrimile. Fredoneaza refrenul  cu ochii inchisi apoi se uita brusc la mine, parca cu repros. Inghit cu greutate tot continutul paharului si simt ca-mi vine sa vomit. As fi preferat whiskiul porcariei asteia dulcege si gretoase. Imi tiuie urechile si apartamentul incepe sa se invarta cu mine. Maica-mea incepe sa ma sarute din nou, si  cu miscari dezordonate isi desface capotul.

Nu mai tin minte cum am ajuns in Dormitorul ei. Eram intinsi pe pat si ea continua sa ma sarute cu pasiune mototolindu-mi parul. Incep parca sa-mi vin in simtiri . Cu o miscare brusca incerc sa-mi retrag capul si sa ma ridic. Inutil. La jumatatea miscarii ma loveste din nou ameteala. Sprijinit intr-un cot , ma uit in jur, apoi balanganindu-ma o privesc pe  maica-mea din cap pana-n picioare. Capotul a ramas pe ea, ce-I drept, insa sanii mari, rotunzi si albi ii erau expusi  iar picioarele desfacute lasau sa I se vada sexul. Femeia ma-apuca de ceafa si-mi vara capul intre sani. Apoi mi-l impinge-n jos pana sub buric:” Hai sa-ti arat de unde-ai iesit” ingaima Mimi cu limba impleticita. Imi ia mana si-mi forteaza degetele sa intre in ea. Era fierbinte si umeda, ii simpteam puternic mirosul si dau sa plang. In timp ce-mi impingea in jos capul, am lesinat.
Cand m-am trezit ,maica-mea era deasupra mea sarutandu-ma . Se ridica putin si-mi vara un san in gura. Incepu sa si-l stranga ca si cum ar fi vrut sa ma alapteze. Nu tin minte cat a durat acest joc, aceasta caricaturala, tragica si incestuasa repunere in scena a unei neconsumate maternitati. Stiu doar ca mi-am deschis ochi in timp ce maica-mea se chinuia sa-mi dea jos pantalonii . Apoi ma atinge intr-un fel pe care nu-l doream si cu toate astea nu aveam puterea de a ma sustrage.  A continuat sa faca asta pana in punctul in care inevitabilul statea sa se produca. Cu o miscare brusca o imping si sar in capul oaselor. Mimi incearca sa ma traga inapoi insa ma smulg a doua oara  si ies din dormitor cu hainele-n maini. Ajuns in hol incerc cu disperare sa ma imbrac , dar ametit de la bautura  cad in fund  si incep sa plang. Apare maica-mea urland ca o descreierata ca nu inteleg nimic si ca nu voi scapa niciodata de ceea ce sunt: “Nu intelegi copile ?! Asa suntem toti din neamul asta blestemat de zeii de deasupra si de dedesupt! Nu intelegi imbecilul dracului ce esti? Esti un fiu de catea, aia esti! Un fiu de catea.” Adaugand apoi pe un ton jos si teatral ca si cum ar fi adaugat pentru ea ”Literary ! Ha ha !”

Parea ca nu mai are suflu, ca I se usuca gatlejul si nu mai poate scoate nici un sunet. Se indreapta impleticindu-se  catre Salon si in urma ei se aud chestii care se sparg.  O vad apoi intorcandu-se in timp ce dadea pe gat aproape tot coniacul ramas din sticla de Courvoisier. Incercam sa ma ridic tragandu-mi pantalonul cand  Mimi se opri la un metru de mine: ” Intr-o zi o sa afli ce s-a intamplat acolo…” Tinand sticla de gat lua si ultima inghititura. Pret de cateva secunde ramane cu sticla suspendata in aer, in asteptarea unor picaturi suplimentare. ” Intr-o zi o sa afli ce s-a intamplat in fututa aia de padure…  si cand vei afla ce s-a intamplat pe piatra aia umeda si rece, o sa-ti pui streangul de gat, copile. Ti-o garantez !” Izbugnind in plans, se apleaca balanganit sa-si sprijine mainile pe genunci si scapa sticla pe jos. “Am stiut eu ! Am stiut… Ar fi trebuit sa-ti sucesc gatul cand te-ai nascut! Sau nu…nu,nu, nu ! Trebuia sa ma fi aruncat de pe stanca aia inainte de a se intampla orice!”

[…]

Pendulul de Chihlimbar
Partea a 4-a : Un lantisorul rupt

In urma unor intamplari nefericite care s-au petrecut la Bucuresti in 1985, hotarasem sa ma intorc la Cluj la Katalyn si Mircea , in casa in care crescusem, in locul unde-mi petrecusem partea fericita a copilariei pana la opt ani si opt luni.

 Milan murise de trei ani, iar Mircea a ajuns infirmier la clinica de Ergoterapie de pe strada Karl Marx. Divortul de maica-mea l-a distrus pe Mircea, l-a compromis profesional si ca persoana. In urma cu sapte ani, Vlaicu a facut tot posibil ca Mircea sa fie acuzat de homosexualitate, relatii cu strainii, trafic de valuta si chestii de astea. Dupa moartea lui Milan si intoarcerea mea la Cluj, Katalyn a hotarat ca cel mai bun lucru pentru noi este acela de a pleca din tara, cat mai repede cu putinta. Exista o singura problema. Legal vorbind, dupa divortul mamei mele de fiul ei, intre mine si Katalyn nu mai exista nici o legatura de rudenie. Consultandu-se cu niste avocati cu doi ani in urma, a aparut solutia ca batrana sa ma infieze, inainte de majorat. Maica-mea s-a opus insa, argumentand ca o asemenea actiune mi-ar putea inchide anumite posibilitati pe viitor. Dupa plecarea mea din Bucuresti am evitat orice discutie directa cu Mimi. Insa intr-o zi am intrebat-o pe Katalyn care ar fi putut sa fie adevaratul motiv al refuzului mamei mele in problema infierii. In replica, Kató mi-a raspuns enigmatic ca totul are legatura cu tatal meu biologic, cel adevarat pe care nu-l cunoscusem niciodata. Asupra identitatii acestuia plana un mister adanc, inca nedezlegat pentru mine, insa cunoscut de aproape toti din jurul meu. De fapt, pe langa problemele grave pe care Vlaicu mi le facuse, tocmai o discutie directa cu maica-mea pe tema paternitatii, a dus la plecarea mea definitiva din Bucuresti. Mimi a reactionat atunci isteric, irational, afirmand in cele din urma ca ar fi preferat moartea in schimbul momentului in care ii voi pune aceasta intrebare …

Astfel ,intorcandu-ma la Cluj am incercat sa ma rup de de Mimi, de Vlaicu si de nenorocirile pe care acesta le-a adus in viata mea. Facand asta, mi-am luat practic destinul in propriile maini, supravietuind asa cum se putea in acele vremuri extrem de tulburi.

 Impreuna cu prietena mea de atunci, incepusem sa lucrez in lumea spectacolelor de varietati, performand spectacole peste tot prin tara, alaturi de vedete cunoscute. Aveam un impresar pe nume Tambrescu, un escroc notoriu. Stiam cu toti ca e un escroc, insa fara el nu am fi putut face pe scena tot ceea ce am facut in acei ani, avand in vedere Cenzura existenta si restrictiile acelei epoci de dictatura. In plus, castigam bani, si asta conta cel mai mult. […]

La sfarsitul verii lui 87, Katalyn incerca sa stranga cat mai multi bani ca sa plecam in Israel…

 Intr-una din acele zile de sfarsit de august, Tambrescu a venit la noi in casa, pe Racovita 51, insotit de o femeie si un barbat, ambii cetateni straini. Un italian si o unguroaica. Bunica mea era putin deranjata de prezenta italianului. In primul rand…privirea aceluia avea ceva ce nu inspira deloc incredere. In plus, sa ai relatii cu cetateni veniti dintr-o tara occidentala, iti aducea necazuri. Cu atat mai mult cu cat erau déjà depuse actele de emigrare.

Tambrescu si unguroaica ii spun lui Kató ca sunt in legatura cu niste colectionari de arta, interesati sa faca afaceri cu batrana. Tambrescu, prin legaturile sale, informase pe cineva din Barcelona despre colectia ei privata de tablouri, schite si alte obiecte de arta. Tinand cont ca unele erau semnate de Chagal, Cocteau si alte nume cu rezonanta, colectia, sau cel putin o parte semnificativa a colectiei, era destul de valoroasa. Avand in vedere situatia in care eram cu toti, oferta era tentanta, insa Kató s-a aratat destul de sceptica, mai ales de posibilitatea de a scoate acele lucruri peste granite. De la bun inceput, batrana le-a spus celor doi ca anumite lucrari sunt trecute in Patrimoniu, asa ca in nici un caz acestea nu vor putea face obiectul vreunei tranzactii. S-a stabilit in cele din urma ca pentru prima intalnire, Katalyn le va prezenta doar un catalog ce contine inventarul pieselor de colectie, precum si actele care dovedesc autenticitatea lor. Unguroaica a fost de acord, cu conditia ca la viitoarea intalnire, cand potentialul cumparator va fi prezent,  piesele sa fie disponibile pentru examinare, evaluare ,etc.

O saptamana mai tarziu, o noua visita. Tambrescu, unguroaica, sotul acesteia, italianul insotit de un conational ce se prezenta ca fiind un expert in evaluari si Pascal, tipul din Barcelona care vorbea cu Tambrescu in franceza. Teoretic, Pascal era cel care urma sa cumpere, restul fiind doar intermediari.

Eu nu am fost de fata nici la prezentare, nici la negocieri. Nici eu, nici prietena mea. In urmatoarea seara, Kató ne-a spus ca i se oferise suma de 70 de mii de marci cu un aconto de 14 miii de marci germane si  3 mii de dolari, care urmau sa ni-i ofere pe loc, in schimbul a doua tablouri mari, cateva lucrari Kelety si vreo 15 schite, unele purtand semnatura lui Cocteau. I-am spus batranei direct ca in cel mai fericit caz o sa primeasca acontoul insa nu o sa vada restul banilor. Prietena mea  a fost de acord, insa Mircea a argumentat ca orice suma de bani este binevenita si ca la o adica , suma totala a avansului ar fi suficienta pentru a « forta » anumite probleme din Romania, pentru a urgenta lucrurile ,si mai ales pentru drum si prima perioada a sederii in Israel.
 « Cu banii astia crezi ca ne vom descurca acolo ? Unde o sa stam? In kibutz? Eu cand ajung in Israel, Tzahalul ma asteapta. Te-ai gandit la asta? Voi ce o sa faceti ? » am trantit-o eu.
« Stai, stai…stai sa vedem daca va exista o tranzactie pana la urma » mi-a replicat Mircea plictisit.

Ce-i drept,de-a lungul anilor au mai venit prin casa diferiti negustori de arta care au promis multe si nu au facut mare lucru.

In ziua in care a revenit grupul, eu eram in bucatarie impreuna cu Mircea si italienii. Ne chinuiam sa scoatem din rama un tablou imens si sa-l ambalam. Kató, Tambrescu si Pascal erau in living, finalizand afacerea, semnand acte si tot restul. Abea cand batrana s-a intors de la toaleta, mi-am dat seama ca i-a lasat pe cei doi barbati singuri :« Tu i-ai lasat pe aia acolo ? »
« …Si ce pot face ? Ca doar n-or sari pe geam cu lucrurile… » Raspunde cu o voce obosita, Katalyn .
Se facuse déjà seara cand totul s-a terminat. Obiectele de arta impachetate, au fost duse pe rand la masina, jos in strada. A urmat numararea banilor lichizi. Inca cateva semnaturi cu Tambrescu ca martor, si asta a fost ! Gata !

 Au plecat cu toti, asigurandu-ne ca vor veni dupa celelalte tablouri in noiembrie. Eu eram sigur ca nu vor veni. Am stat o vreme in bucatarie cu Mircea si Kató, spunandu-le ce am pe suflet.
In dupa-amiaza zilei urmatoare, ies din camera mea care dadea direct in living. Din bucatarie se aud urletele lui Mircea, usi care se trantesc iar pe batrana o gasesc arzand un pachet gol de tigari « Snagov », in cupa de argint unde ea obisnuia sa faca asta cand era nervoasa, sau cand ceva nasol s-a intamplat. Kató imi spune cu voce joasa ca ar fi bine sa ma asez undeva. Intreb daca e ceva in neregula si ea imi raspunde pe ungureste :
 « In neregula ? Totul e in neregula ! Nimic nu e in regula ! Mi az anyád pi…etc ?!?”

De pe partea dinspre geam a masivului buffet art-deco pe care se afla vechiul televizor alb-negru, din firida, aduce caseta neagra de bronz in care atat eu cat si Katalyn, ne tineam cele mai intime si importante obiecte. Acte, scrisori, anumite fotografii de cand femeia era tanara, niste bijuterii cu valoare mai mult simbolica, sentimentala…
« Am deschis-o ca sa scot niste acte si dupa aia le-am pus la loc . Au luat aproape tot ! » Am sarit ca ars de pe canapea, urland
« Kató Néni, ce au luat ? Spune-mi ce au luat ! » Brusc m-a lovit ameteala. Ii smulg caseta din mainile tremurande si ma uit. Pe fund au ramas doua pasapoarte, cateva scrisori si o poseta neagra de piele in a carei inchizatoarea metalica se agatase un lantisor rupt. Nu se poate !
Cand am venit de la Bucuresti, Kató pusese acolo micile lucruri care ma mai legau de copilaria mea. Un plic pe care nu l-am deschis niciodata, un pound victorian de aur pe care mi l-a dat maica-mea cand aveam cinci ani, un inel cu fleur-de-lys de care fusese legat un smoc de par taiat pe cand aveam patru luni, si… Gata, totul a disparut ! A disparut si Pendulul ! Doar partea aceea rupta de lantisor, ramasese din pendulul de chihlimbar…

[…]

CAROUSEL : THE GREAT GAME – Der Graue Wolf (partea a doua)

Inceput de Martie 1986, Republica Socialista Romania. In mijlocul unei paduri de gorun, la granita dintre judetele Alba si Hunedoara se afla tabara de pregatire OEP ridicata in toamna anului trecut. Este o facilitate provizorie pe care o vom numi “T8”. Patru baraci de lemn adapostesc 21 de palestinieni la care se adauga personalul romanesc (cativa consultanti militari, personalul unei mici infirmierii si trei bucatari).

Dupa trei luni de instructie militara dura in padurile din estul Bistritei, “Erg” isi petrecuse putinele zile de permisie la Cluj. In seara de intai Martie, acesta primeste un telefon de la tatal sau adoptiv, “Basil”. Dimineata urmatoare, tanarul este asteptat in gara din Deva de un ARO al armatei. De acolo “Erg”  va fi dus direct la T8. 

24 de ore mai tarziu, tabara va primi vizita lui Yasser ”AREF” Arafat, insotit de  Hani “Annette” al-Hassan, consultantul sau pe problem de securitate si trei bodyguarzi. Este a treia oara cand “Erg” il intalneste  in persoana pe Arafat. Il mai vazuse de doua ori in Bucuresti pe Rahovei, la “Casa Veche”, unde “Erg”  locuise la sfarsitul anilor 70. In fundul curtii interioare de la 85, exista un apartament izolat unde “Basil” avea intalniri conspirative cu diversi lideri ai unor grupari de asa-zisi “freedom-fighters”. Majoritatea erau din Orientul Mijlociu,  Africa si America de Sud, dar mai erau si irlandezi,basci si sicilieni. Pe celalalt insa, pe “Annette”, tanarul“Erg”  il vazuse de mai multe ori pe Rahovei. In vara lui 78 Hani venea singur sau insotit de un batran pe nume Cristescu, cel care administra acel apartament  destinat intalnirilor secrete. Din  iarna anului urmator insa, “Annette” nu a mai aparut. “Erg”  a pus asta pe seama evenimentelor ce au urmat  faimoasei defectari a Generalului Pacepa. In realitate, totul avea legatura cu asasinarea lui Salameh, cel vanat de Mossad pentru masacrul din Munich.

In seara de 3 Marie 1986, Arafat, Hani, Moise , Blaga si Basil s-au inchis in infirmierie, incepand negocierile.  Catre amiaza zilei de 4, Basil ii marturiseste lui Erg ca este extrem de multumit de rezultatul discutilor din timpul noptii si ca pe plan personal este cu adevarat o victorie nesperata.

“Dintre toti cei implicati in povestea asta, maica-ta va fi singura cu adevarat fericita !” a adaugat misterios Basil.

La o săptămână după incidentul „T8”, fiul vitreg al lui „Basil”, este pus într-un container împreună cu alți 15 soldati, conduși de un locotenent , dupa accent si infatisare, un moldovean. Toți cei 15 băieți trecuseră prin același program de instruire, dar fiecare în unități diferite. Este greu de spus cât timp a stat acest grup în container, izolat de lume. În tot acest timp, locotenentul le-a dat nume de cod, fiecăruia. I-a pregătit moral pentru ceea ce avea să urmeze, că vor acționa pe un pământ străin, nu vor purta semne militare și nu vor avea identitate inafara numelui de cod. Perioada de captivitate în container avea să se încheie într-o noapte când, cei 15 conduși de locotenentul cu nume de cod „Marvin”, urmau să fie urcați într-o barcă pneumatică. O vreme au putut folosi motoarele, apoi, în timp ce se apropiau de mal, au folosit vâslele. Luminile orașelor de pe coastă erau din ce în ce mai aproape. Ajunși pe plaja din fața Ghazirului, le-au fost împărțite rucsacele cu echipament. Aliniati corespunzator,trupa traverseaza in fuga o autostradă  iar apoi se refugiaza în albia unui râu secat cu ruine în jur, unde fac jonctiunea cu un al doilea grup. La fel ca ei, acest grup nu avea niciun semn și era condus de un britanic.

„Eu sunt „Esteban”. „Marvin” nu-i așa?” se uită apoi către „Erg” și adaugă „Ești puțin cam scund pentru această meserie. „Geordie”, nu-i așa? Nu prea arăți ca un Geordie. Uite cum vom proceda. Vei sta tot timpul în spatele meu. Ora 8’. Uită-te în ochii mei și spune-mi că ai înțeles. Ora 8.” Apoi se întoarce către grupul său și spune ceva în Ivrit. Din acest moment aveau sa comunice prin limbajul semnelor. Vor urca pe creastă, până la ușile unei mici cetăți cu ziduri înalte și sârmă ghimpată. Prin practici specifice se infiltrează în curtea exterioară și într-un anumit punct, la poalele zidului, Esteban se întoarce din nou spre „Geordie” și spune să rămână acolo și să nu se miște niciun centimetru. Indiferent ce se întâmplă. Procedurile de evacuare sunt memorate de fiecare dintre cei implicați în operațiune. Acțiunea a fost scurtă.  S-au auzit doar câteva voci și pocnituri seci. Câteva minute mai târziu, Esteban și unul dintre membrii echipei sale, scot corpul unui bătrân împușcat în cap. Îi luminează fața și îl fotografiază. Din geaca, Esteban scoate un mic obiect de bronz. Cu o mișcare scurtă forțează cuiul insignei într-o poziție perpendiculară. El pune vârful cuiului pe fruntea cadavrului și cu o lovitură puternică îi înfige insigna în cap. “For King and Country, Norfolk!”

Pendulul de Chihlimbar, Partea a V-a : BEZU

Luni, 6 Septembrie, 2010, dimineata pe la 9 jumatate, suntem la Hostellerie de Rennes-les-Bains , in salonul de la intrare. Eu, Adina si Claudia servim o cafea cu Ines. Gino e la receptie unde vorbeste ceva cu Nicole. Ni se va alatura si el curand …

Port o discutie ciudata cu  Ines si nu sunt sigur daca se va termina bine. Dupa Conferinta din Mai de la Bucuresti, demascarea lui Vlad Sauciuc si scandalul « Prioriei din Romania » , tensiunile dintre noi au ajuns la un punct in care lucrurile riscau sa o ia razna , in orice moment . Noi stiam aproape tot ce fac ei doi, iar ei suspectau ca noi stim asta.

E zi de filmare si ii spunem lui Ines ca o sa urcam pe Bezu ca sa completam niste cadre pentru Zodiac.

« Poate venim si noi » ne spune Ines. Cu siguranta nu aveam nevoie de prezenta lor acolo, insa nu puteam sa ii refuz…

[…]Urcand din parcarea de la Les Tipliés, pe cararea serpuita ce urca catre faimoasa cetate templiera Albedun, dam de un individ masiv cu barba alba si palarioara bej, ce coboara. Ne saluta maraind printre dinti, de parca ne-ar fi injurat. Il salutam inapoi « Bonjour, bonjour ». Aveam impresia ca-l stiu de undeva pe tipul asta. Oricum, avea genul acela de mutra…

Urcam cu dificultate pentru ca aveam cu noi o multime de aparate, riguri, chestii pentru filmare. Cel mai dificil de carat era totusi crane-ul. Fiecare ducea cate un segment din el iar sus la destinatie, urma sa il montam. Treaba asta, cu calibrari, cu tot tacamul, avea sa ne ia cam o ora si ceva.  Sub un soare orbitor si arsita ce ne lovea in moalele capului, am rezolvat film-setul destul de rapid. Oricum, trebuia sa terminam rapid. Nu era o scena foarte importanta, insa trebuiau refacute in locatie niste filmari care iesisera complet gresit. Noroc ca il aveam pe Robert cu noi. Capatase destula experienta cu seturi improvizate si stia déjà ce trebuie facut.

In timp ce imi repetam miscarile ce urmau sa fie filmate, din capatul vestic al platoului, privirea mi-a cazut jos in vale, spre locul unde ne parcasem masina. Ii spun Adinei sa imi aduca binoclul. Da, intr-adevar, ii vad pe Ines si Gino vorbind cu tipul cu care ne intalnisem pe drum. Se uitau cu toti in directia noastra si gesticulau frenetic. Le spun celorlalti care e situatia, si sa se astepte ca vom avea intarzieri mari in ceea ce ne propusesem azi sa facem. Nu era prima oara cand se intampla asta.

Reiau miscarile de cateva ori, cu camera pornita, fara sa taiem. Ne grabeam, ca sa avem déjà trase cateva cadre pana cand musafirii nedoriti aveau sa ajunga sus, la noi pe platou. Din pacate Ines, Gino si micul lor catel, Dino, au ajuns neasteptat de repede. Eram in plina miscare, incercand sa sincronizez coregrafia mea cu cea a camerei de pe crane. Spre surpriza mea, Ines a trecut pe langa mine fara sa zica nimic, oprindu-se in extremitatea vestica a platoului, adica exact in locul marcat (blocked spot) unde eu trebuia sa ajung, camera sa se opreasca din urcare, si mai apoi sa panorameze catre nord, catre Rennes-le-Château.

Ei bine, Ines facea tot timpul asta. Se baga in filmare, ca dupa aceea sa ne intrebe daca e filmata. Simteam ca-mi pleznesc creierii de nervi, insa incercam sa ma abtin. Ii explic politicos femeii ca trebuie sa mai repet de doua ori scena si imi raspunde ca e in regula, sa imi fac treaba pentru ca ea are ceva de verificat pe aici. Reiau filmarea, insa din cauza vantului camera se balanseaza in urcare, inainte de panoramare. Robert imi cere inca o dubla. Ok, hai sa o facem ! Insa in momentul in care Claudia striga « Actiune », Ines intra in cadru , incepand sa faca ceva in groapa din centrul platoului, pe locul vechii cisterne a Cetatii. Se invartea ca o gaina in jurul unei gramezi de bolovani. Erau trei bolovani pusi unul peste altul. E clar ca voia sa ne atraga atentia asupra a ceva ce nu sesizase nimeni pana in acel moment.

Din cauza caldurii puternice camera s-a supraincalzit foarte rapid. Asa ca fac semn sa fie oprita camera de pe crane, insa Robert o lasa pe ceea de a doua sa mearga, filmand practic tot ce avea sa se intample de acum incolo. Si bine a facut !

Observand ca nu este bagata in seama, Ines vine spre noi in spatele crane-ului unde aveam imprastiate pe jos toate lucrurile. Incepe sa ne vorbeasca tot felul de idiotenii legate de venirea Marelui Monarh, despre Satan, voudou, sacrificii si elementele naturii. Nu are succes nici de data asta, pentru ca nimanui nu-i statea mintea la asa ceva. De la bun inceput, de cand i-am cunoscut, acesti indivizi mi-au insultat inteligenta. Ne-au insultat-o ! In final nu e vorba de inteligenta propriu zis ci de bun simt elementar. Dar alas ! Nu se poate vorbi de bun simti cand vine vorba de aceste doua persoane ! Aroganta lor are o agresiune specifica celor care calca pe cadavre pentru a-si atinge scopurile.

Deasupra noastra incep sa se roteasca niste vulturi. Gino sta intr-o pozitie rigida, drept, cu privirea in sus, si se uita fascinat la enormele pasari. Apar din ce in ce mai multe, si Gino ne atrage atentia asupra lor cu voce tare. Apoi ridica incet si dramatic mana dreapta care arata ca o bucata de lemn, catre cer, catre spirala de vulturi care se formase deasupra noastra. Spune ceva, dar nu inteleg nimic din ce spune.

Ines se intoarce brusc si scoate din buzunar ceva in timp ce se indreapta din nou catre groapa cisternei, unde era gramada de bolovani suprapusi.  Adina imi face semn cu ochii sa fiu atent la ce se intampla. Ma asez in dreapta lui Ines si observ ca incepe sa agite un pendul cu piatra purpurie, translucida. Un pendul cu ametist. Era genul acela de séphoroton pe care il gasesti la toate buticurile « spirituale ». Orice dement spiritual care se respecta, trebuie sa fie dotat cu un asemenea instrument « magic », radiestezic, bla-bla-bla.

Pe bolovanul de sus al gramezii din groapa cisternei, statea asezata o bucata carpa pe jumatate arsa, ce parea imbibata in sange. What the fuck ? Ce se intampla ? Ines apuca o creanga si incepe sa scormoneasca ceva acolo jos. Nu imi dadeam ce cauta, pentru ca perspectiva mea era obturata de primul bolovan, cel din varf. Apoi, ca si cum ar vrea sa isi protejeze mana de o atingere necurata, femeia se apleaca cu o batista alba primita de la Gino, si ridica un… alt pendul ce se afla acolo, pe una din pietrele de dedesupt. Nu, nu se poate ! Un PENDUL DE CHIHLIMBAR! Un pendul identic cu cel care a disparut de la mine din casa in urma cu 25 de ani! Identic cu cel primit de femeia aceea de la Tranzit, cu o luna si ceva inainte de Cutremurul din 77. Nu, nu, ceva e gresit ! Complet gresit.

 Iesind din groapa, Ines se intoarce si inainteaza un pas spre marginea papastiei din nordul platoului. Apoi se opreste si-l intreaba pe Gino ceva de chibrite. In mana dreapta tinea ceremonios Pendulul de Chihlimbar, ridicat la nivelul ochilor mei, in asa fel incat sa fie sigura ca il vad. Sa fie sigura ca vad lantisorul rupt a carui capete inegale, atarnau in jos. Apoi la fel de teatral, acopera pendului cu batista si de pe buza stancii, arunca « pachetul » in abis ! Brusc mi s-a facut rau. Ce naiba face femeia asta de fapt ?

Imi dau jos palaria, iau de pe jos o sticla, si imi torn pe cap apa minerala Perrier déjà fierbinte de la soare, in speranta ca o sa imi revin putin din ameteala. Ines ma intreaba daca sunt bine si daca m-a afectat ceva din ce am vazut. Ma uit lung la ea si simt ca vreau sa ii fac ceva foarte rau. Totul pare o comedie macabra, regizata de aceste doua creaturi sinistre care s-au bagat in viata mea,  in filmarile mele, in tot!

Ines isi continua spectacolul, scobind cu creanga, bucata aceea de panza insangerata. In cele din urma, ia o bricheta si ii da foc. Ah deci au bricheta. Atunci de ce l-a intrebat cretina pe Gino daca mai au chibrituri ? De cand umbla astia cu brichete la ei ? Ca nici unul nu e fumator. Toata treaba asta pare sa fie aranjata si cred ca toti gandim acelasi lucru.

Incepe o discutie despre sacrificii umane facute in urma cu cinci ani pe Cardou, despre Templul Solar, extraterestrii, Bugarach si 2012.  Si de parca situatia nu era suficient de absurda, Ines impreuna cu Gino se apuca sa ridice impreuna pietroaiele, unul cate unul, si le arunca in prapastie. Imi era frica sa nu pice careva acolo. I-am facut semn Adinei sa ma ajute sa luam noi ultimul bolovan, ca sa nu-i mai vad pe ei facand cascadorii. Si pentru ca isteria sa atinga paroxismul, Dino, catelul nemuritor, era cat pe ce sa comita gestul suprem, aruncandu-se in gol.

E prea mult ! Prea mult pentru mine !

Ines isi scoate iar séphorotonul din buzunar si mi-l agita-n nas, agresiv. Imi spune ca a primit acest pendul de la Plantard, cand era ea foarte tanara. Il primise imediat dupa ce acesta o initiase in tainele magiei si a supranaturalului. Imi statea pe limba sa ii raspund ca din cate stiu eu, Plantard a fost ateu, iar pendulul… probabil il cumparase de la buticul de la Rennes-le-Château, si a venit cu el pregatit pentru toata mascarada asta. Probabil si cel de chihlimbar, tot de la buticul din Château il luase. Dar de unde sa fi stiut Ines de intamplarile din Cluj, de acum 25 de ani ? Sa fie o coincidenta atat de mare, care sa implice detalii atat de particulare si de personale ? Nu mai inteleg nimic. Inteleg doar ca imi vajie capul, imi tiuie urechile si vreau sa ma asez undeva la umbra. Din motive necunoscute nici azi, vocea pitigaiata si isterica a lui Ines, transformase treptat tiuitul urechilor mele intr-o melodie pe care, pentru moment, nu-mi dadeam seama de unde o stiu. Mi-au trebuit cateva zile dupa toate aceste intamplari, sa o regasesc pe internet. Era Willow’s Song a lui Paul Giovanni, piesa de pe coloana sonora a faimosului filom cult, Wicker Man. In orice caz, aproape toate conversatiile care au urmat ziua aceea, au fost ignorate de mintea mea pentru ca incercam cu disperare sa-mi amintesc de unde stiam acea melodie.

Pierdeam ore bune de filmare, si nu stiam cum sa le spun intrusilor ca nu mai am chef de prezenta lor acolo. In modul cel mai « elegant » posibil, prin manevre pe care doar eu si echipa mea le stiam, ne-am reluat activitatea, lasandu-i pe Ines si Gino sa vorbeasca cu ruinele, cu stancile si cu natura. Nu le-a luat foarte mult sa realizeze ce se intampla, si au inceput sa se pregateasca de coborare. Mutasem crane-ul pentru un reverse shot si camera era pornita. Incepusem sa jubilam la gandul ca in curand vom fi in sfarsit lasati in pace. Dar oups ! Cineva apare in coltul de sud-est al platoului. Era omul cu barba alba si palarioara bej. Fuck ! Vine direct spre noi balmajind ceva despre niste baterii. Ii saluta pe Gino si Ines, se prezinta ca fiind George Kiess, apoi se departeaza, disparand in spatele stancii care delimita latura de est a platoului. Gino ne explica in felul sau tembel si fortat ironic, ca acest Kiess este seful unui Centru de Studii Templiere. Aha…Stiam eu ca-l cunosc de undeva. Dar pentru ce era nevoie de tot circul asta cu prezentarile, de parca acuma s-ar fi cunoscut ? Ei bine, curand aveam sa ne dam seama care era adevaratul motiv. Prezenta domnului Kiess acolo, era pentru a ne tine sub observatie. Una ostentativa si practic inutila. Activitatea noastra publica din ultimii ani era una mai mult decat transparenta, asa ca nici Ines si nici Gino nu ar fi avut nevoie sa faca parada cu nevoia lor de informatii despre noi, si nici sa ne supravegheze. Totul e o tampenie. La fel ca tot ce s-a intamplat in aceasta zi !

…Si totusi…

Bravul domn Kiess, a stat acolo sus pe stanca, pana aproape de opt seara. Nu-mi amintesc sa-l fi vazut plecand inaintea noastra. Stiu doar ca ne-am terminat treaba pentru care urcasem la Bezu, ne-am strans echipamentul si am coborat in parcarea de la Les Tipliés, istoviti dupa o zi extrem de grea si plina de evenimente stranii. In drum spre casa, Claudia da glas acelui gand pe care toti il aveam in minte. Cel mai probabil, “barbatul cu barba alba si palarioara bej” fusese pus sa plaseze acele obiecte pe gramada de pietre din cisterna Cetatii templiere, inainte de sosirea noastra acolo, ca décor pentru spectacolul jalnic ce urma sa fie performat de Ines si Gino. Ok, dar care a fost scopul ? Ce au urmarit ei cu treaba asta ? Si mai mult decat toate la un loc, o intrebare ramane : De unde stiau ei de PENDULUL DE CHIHLIMBAR ?